“Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională,

ci acel aranjament fiscal care atentează cât mai puţin la proprietatea privată[...]

Opţiunea între cota unică şi impozitarea progresivă este, din punct de vedere ştiinţific,

absolut irelevantă. Natura problemei este exclusiv politică. Impozitul nu este o problemă

intrinsecă a economiei de piaţă ci, prin definiţie, una a sistemului politic.

Ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, şi nici nu poate „calcula”

un pretins „optim fiscal”, fără ruşinea de a degenera într-o cruntă butaforie.[...]“

Conf.Univ.Prof.Dr.Cosmin Marinescu

Conf.Univ.Dr.Cosmin Marinescu

Anul 2004 a fost momentul de graţie al naşterii cotei unice în România. Proiectată în laboratoarele politice ale defunctei Alianţe D.A., cota unică de impozitare a purtat, şi până în prezent, insigna de ultim bastion al politicilor economice de dreapta. Căci, pe fondul tumultos al crizei economice, păstrarea cotei unice era fluturată ca cel mai autentic (şi de dreapta) succes de politică economică. În acelaşi an 2004, în suplimentul economic al ziarului Ziua, Varujan Vosganian - care avea să devină mai apoi Ministru de Finanţe - îşi fixa condeiul asupra virtuţilor politicii fiscale liberale, una clădită pe şi în jurul regimului fiscal al cotei unice. În acel supliment economic, la sfârşit de martie 2004, publicam articolul intitulat „Cota unică de impozitare sau despre jumulirea gâştei”.

Extrasă din contextul politic al momentului, miza articolului era una de sorginte ştiinţifică. Atunci, ca şi mai târziu - în alte studii şi articole, am căutat să arăt de ce opţiunea pentru un anumit regim fiscal nu este şi nu poate fi una ştiinţifică, ci în esenţă o problemă politică. Avem nevoie, apoi, de înţelegerea încă unei idei esenţiale. Anume că regimul cotei unice de impozitare nu este, prin definiţie, fundamentul unei politici fiscale liberale. De fapt, „revoluţia” cotei unice din Centrul şi Estul Europei a fost asociată politicilor economice de dreapta pentru că, pe un fond comun de liberalizare şi concurenţă fiscală, adoptarea cotei unice a însemnat - în aproape toate cazurile - reducerea impozitării.

Cotă unică sau impozit progresiv? O falsă problemă…

În pasiunea tuturor dezbaterilor asupra naturii regimului fiscal, „specialiştii” au neglijat tocmai elementul esenţial: povara fiscală generală.

Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională, ci acel aranjament fiscal care atentează cât mai puţin la proprietatea privată. Opţiunea adevărată şi realistă - în viitorul apropiat - este între a avea impozite mai mari, adică un stat paternalist, lăbărţat de reflexe socialiste, sau impozite mai mici, adică un stat limitat la domnia legii şi a dreptului (de proprietate), care descătuşează libertatea economică şi, odată cu aceasta, prosperitatea.

Motivul revenirii mele pe tărâmul dezbaterii „cotă unică vs. impozit progresiv” ţine de lămurirea a două idei simple: 1) că o politică fiscală liberală nu poate fi decât o politică a impozitelor mici; 2) că virtuţile cotei unice de impozitare sunt, de fapt, virtuţile unei reduceri consistente a poverii fiscale.

Ştiinţa economică şi istoria ne demonstrează că impozitele mari şi redistribuirea avuţiei în societate nu au fost şi nu pot fi ancore ale prosperităţii economice. Nicio ţară nu şi-a clădit dezvoltarea, durabil, pe impozite mari. Să nu uităm că, în ultimele decenii, performanţele statului bunăstării din Europa Occidentală au însemnat tot mai palide rate de creştere economică, şomaj înalt, antreprenoriat modest şi, recent, aducerea sistemelor de asigurări sociale aproape în pragul colapsului.

Iar dacă ne întoarcem cu câteva sute de ani în urmă, adică foarte departe de tentaţiile actuale ale democraţiei, desluşim şi care este anatomia „politicii fiscale”. Pentru că atunci, J. B. Colbert, „trezorierul soare” al lui Ludovic al XIV-lea, nu se sfia să pună impozitarea pe acelaşi taler metaforic cu jumulirea gâştelor. O zicere de duh care trimite necondiţionat la adevărul despre stat şi impozit. Pe de o parte, adevărul că impozitul nu este un „schimb voluntar” între cetăţeni şi stat, ci însăşi instituţionalizarea coerciţiei statale. Pe de altă parte, adevărul că problema reală a oricărei dezbateri fiscale ţine mai degrabă de numărul penelor jumulite (nivelul general al impozitării), nu atât de modul de jumulire a gâştei (natura impozitării). Căci, indiferent dacă „jumulirea” se face uniform sau proporţional (în cotă unică), ceea ce este important ţine de şansele rămase gâştei contribuabile de a zbura, de a se dezvolta.

Opţiunea între cota unică şi impozitarea progresivă este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Natura problemei este exclusiv politică. Impozitul nu este o problemă intrinsecă a economiei de piaţă ci, prin definiţie, una a sistemului politic. Ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, şi nici nu poate „calcula” un pretins „optim fiscal”, fără ruşinea de a degenera într-o cruntă butaforie. Statul este, după cum a demonstrat Ludwig von Mises, incompatibil cu principiile calculului economic de rentabilitate, deci şi cu ideea de „optim”.[...]

Citeste mai mult

Articolul de faţă a fost publicat iniţial în Forbes România, martie 2010.

Autor : Conf.Univ.Prof.Dr.Cosmin Marinescu

Preluat de zonaeconomica.ro prin amabilitatea CENTRULUI PENTRU ECONOMIE SI LIBERTATE / ecol.ro

Sursa : ecol.ro

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved