In 23 februarie 2011, la The Money Channel - The Money Show

Sursa : tmctv live

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved

“…atunci cind cei condusi CRED in HARUL conducatorului lor,

este evident ca acestia accepta neconditionat deciziile acestui conducator.”

Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Taran

Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Taran

In teoria politica , in sociologie si in teoria managementului, puterea este un concept care a determinat si va determina nenumarate controverse. In acest context, puterea este definita , in sens foarte general , drept capacitatea unor persoane sau institutii de a afecta prin anumite mijloace atitudinile si actiunile altor persoane sau institutii. Din acest punct de vedere, exercitarea  puterii implica  asentiment ( consimtamint ,supunere ) sau, in caz contrar,  utilizarea unor mijloace de costringere violente sau nonviolente, legitime sau nelegitime.  Din aceasta perspectiva, exista o idee aproape unanim acceptata in politologie, sociologie sau in teoria managementului: exercitarea puterii, intr-o forma sau alta este o conditie necesara in ceea ce priveste existenta pe termen lung a unor colectivitati umane. Cu alte cuvinte, existenta sociala implica in mod necesar relatii asimetrice de putere intre persoane si grupuri, respectiv o distributie inegala a puterii intre persoane si grupuri. Pe de alta parte, marxistii , libertarienii si anarhistii contesta vehemant necesitatea distributiei inegale a puterii si a autoritatii ( conceptul de autoritate implica asentiment in ceea ce priveste utilizarea coercitiei). In ceea ce priveste libertarienii si liberalii conservatori , a existat si exista inca un triumfalism pseudostiintific de tip Newton - Darwin in ceea ce priveste postularea asertiunii că prin ” alegeri democratice ” sau ” piete libere “sunt posibile decizii colective care sa determine  o eliberare de facto a persoanelor de ” tirania ” statului sau a companiilor.
Dupa parerea mea, actualele conceptii despre putere din lumea stiintifica occidentala si nu numai sunt mai degraba ideologice si nu stiintifice. Pentru ca in urma cu patru decenii Keneth Arrow, un savant ai caror parinti au fost evrei care s-au nascut in Romania, a demonstrat ca nu poate exista o forma democratica de elaborare a unor decizii colective care sa fie compatibile cu ansambluri complexe de optiuni  individuale divergente. Cu alte cuvinte, prin ” alegeri libere ” nu pot fi adoptate decizii care sa fie pe placul tuturor votantilor. Ceea ce reprezinta, incontestabil , un adevar intuitiv. Keneth Arrow demonstreaza stiintific, deci, ca  deciziile cele mai bune pentru interesele si aspiratiile colectivitatilor umane le pot lua doar anumiti conducatori si nu grupuri de persoane sau ” conduceri colective”. Pe de alta parte, cu citiva ani mai devreme, Kurt Godel, exceptionalul matemtician de origine austriaca, demolase mitul omnipotentei cunoasterii stiintifice prin celebrele sale teoreme de incompletitudine. Drept urmare, nu are nici un rost să mai credem ca pot exista Constitutii sau legi perfect valide, care in virtutea acestei utopii ar trebui respectate cu religiozitate ! In sfirsit , mai recent, John Nasbit a demonstrat ca promovarea interesului individual in detrimentul celui colectiv pe ” pietele libere ” determină o inevitabila alocare neeficienta a resurselor.
In concluzie, triumfalismul stiintific de tip iluminist a detrminat nenumarate esecuri si erezii stiintifice in ultimul secol. S-a dovedit, desi nu ar fi fost nevoie, ca divortul STIINTA - RELIGIE este mai degraba o tragedie , decit ” progres al cunoasterii “. Dupa parerea mea puterea oamenilor ( in calitate de conducatori, artisti, intelectuali, părinti, preoti,profesori, politicieni,fermieri si asa mai departe )  este, inainte de orice, un HAR, un DAR de la DUMNEZEU. Iar cei care au fost inzestrati cu acest HAR, ar trebui sa-l daruiasca si ei celorlalti semeni. Nici o teorie contractualista sau utilitarista a puterii nu valoreaza doi bani in raport cu acest adevar care tine de bunul simt. Oare nu este cumva conducatorul de tip carismatic definit de Max Weber  un conducator dotat cu HAR ? Iar atunci cind cei condusi CRED in HARUL conducatorului lor, este evident ca acestia accepta neconditionat deciziile acestui conducator. De aici si responsabilitatile morale recurente: conduita  conducatorilor implica discernamint si echitate, iar conduita celor condusi implica supunere si constinciozitate. ” Pietele libere ” , ” Democratia liberala ” , normele juridice si  conduitele contractuale reprezinta mijloace mai mult sau mai putin eficiente de promovare a INTERESELOR  de factura materiala. Dar relatia dintre un conducator inzestrat cu HAR si cei care ACCEPTA si PRETUIESC acest HAR  este cu totul altceva. HARUL conducatorilor se transmite  celor condusi prin CREDINTA, IUBIRE, SACRIFICIU, SMERENIE si VENERATIE. Pacat ca cei care scriu manuale de management nu stiu sau au uitat toate astea ! Mare pacat ! Pentru ca Omul nu este doar o fiinta care are o  RATIONALITATE LIMITATA si anumite INTERESE de natura utilitara. Omul este cu mult mai mult de atit. Inainte de orice, Omul este o fiinta care CREDE si care IUBESTE. Desigur , ar fi absurd sa excludem dimensiunea rationala a fiintei umane, ca sa zic asa. Dar a defini fiinta umana doar prin COGITO ERGO SUM este acelasi lucru ca si cum ai inlocui icoana MINTUITORULUI IISUS HRISTOS printr-o caricatura ! Sa-mi fie iertata comparația !

Din Timisoara, pentru zonaeconomica.ro,

Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Țăran, Catedra de Management, Facultatea de Economie si de Administrare a Afacerilor, Universitatea de Vest Timisoara

20.01.2011, autor : Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Țăran

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved 

Geneza Romaniei moderne

Prof.Univ.Victor Neumann

Cît priveşte Moldova şi Valahia, izvoarele culturale franceze au fost acelea care au influenţat procesul de formare al statalităţii moderne. Franţa a jucat un rol-cheie în construcţia statului modern românesc, respectiv, în recunoaşterea internaţională a acestuia la 1859 şi la 1918. Este ştiut însă că Marea Revoluţie Franceză s-a preocupat de extensia socială a naţiunii, de recunoaşterea drepturilor juridice şi civice ale fiecărui individ, de promovarea libertăţii şi egalităţii, ceea ce a contribuit la formularea, explicarea şi asumarea cultural-juridică a noţiunii de cetăţenie. Citoyenneté a fost conceptul-cheie în jurul căruia s-a coagulat identitatea social-politică, adică naţiunea franceză modernă şi contemporană. Deoarece limba franceză a fost relativ repede şi bine însuşită de elitele româneşti, s-a răspîndit opinia conform căreia România e o ţară francofonă, Bucureştiul e “micul Paris”, iar identitatea naţională e una îndatorată modelului francez[6]. Într-adevăr, mesajele Revoluţiei Franceze au avut un oarecare ecou în Principatele Române, motivînd dorinţa elitelor de a înnoi sistemul politic. În contextul în care o mare parte a intelighenţiei române a studiat la Paris, iar Franţa a contribuit la recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor, firesc era ca România să preia de la aceasta legislaţii, construcţii instituţionale, principii filozofico-pedagogice şi cultura identităţii statal-politice. De ce nu s-a întîmplat astfel? De ce naţiunea română nu a devenit una civică, aidoma celei franceze? De ce colectivitatea română a fost şi mai e definită prin noţiunile de neam, popor, etnie, termeni ce trimit la istorie, tradiţie şi cultură şi nu prin acelea de emancipare, libertate individuală, egalitate socială - ca în cazul Franţei? De ce naţiunea română e o naţiune culturală şi nu o naţiune a cetăţenilor, aşa cum e cea franceză? De ce un segment social reprezentînd majoritatea României a fost ignorat sau exclus de la treburile publice? Cum se explică absenţa binelui de obşte din idealurile şi comportamentele intelectuale şi politice româneşti? Dar complexele de superioritate ori inferioritate faţă de “străin”, faţă de “celălalt”?
Modernizarea românească privea mai ales elitele şi mai puţin masa populaţiei. Chiar şi modul de a gîndi al vîrfurilor culturale şi politice era rareori similar celui occidental. Reformele europene au coabitat pe tot parcursul secolului al XIX-lea cu practicile vechii administraţii. Justiţia combina legile inspirate de reformele iluministe occidentale cu recomandările derivînd din textele religioase. Cultura politică a paşoptiştilor români substituia noţiunile fundamentale de libertate şi egalitate promovate de Marea Revoluţie Franceză cu acelea de “dreptate” şi “frăţie”[7]. Libertatea presupunea formarea calităţilor individului, autoconducere, responsabilitate, capacitatea de a reflecta şi de a decide. În locul unei culturi individuale bazate pe libertate în sensul conferit noţiunii de cultura iluminist-occidentală, gîndirea politică românească a preferat vechea cultură colectivă sau, în cel mai fericit caz, orientarea ambivalentă. În  felul acesta, ea şi-a diminuat şansele unei rapide şi eficiente modernizări sociale. Inspirată de biserica bizantină, cultura colectivă a amînat participarea celor mulţi la treburile publice.
Absenţa contractului social, inexistenţa opţiunii politico-economice alternative, ordonarea vieţii în funcţie de tradiţiile colectivităţii şi nu în funcţie de alegerile individuale au întîrziat modernizarea şi integrarea europeană a societăţii româneşti[8]. Formarea gîndirii politice utile modernizării şi promovării democraţiei era aproape imposibil de imaginat în contextul în care România avusese pînă la mijlocul veacului al XX-lea o populaţie majoritar rurală, exclusă de la treburile publice. În epoca formării statului naţional, idealul vechii boierimi se exprima prin dorinţa acesteia de a-şi trimite copiii la studii în Occident şi de a-şi păstra influenţa asupra noii clase politice. Purtînd însemnele unei distincţii faţă de majoritatea locuitorilor ţării, noua elită va formula programele politice paşoptiste şi postpaşoptiste în acord cu propriile viziuni şi cu interesele familiilor din care provenea. Ea avea să reprezinte o categorie socială familiarizată cu valorile occidentale, una care va cocheta cu ideea de Europa şi cu promovarea principiilor europene în cultura română. Aceeaşi elită va încerca să adapteze mesajele Vestului la condiţiile Estului, evitînd o despărţire bruscă de Vechiul Regim. Ea va motiva ignorarea drepturilor individuale prin subsumarea intereselor particulare idealului colectiv, iar pe acesta din urmă îl va defini drept ideal naţional.
Pe de altă parte, prin comportamentul ei, amintita elită ne invită să vedem cum anume şi-au făcut loc în viaţa publică delimitările pe criterii sociale, cultural-religioase şi economice; de ce ţărănimea României nu a beneficiat de o instrucţie alternativă, de una necesară emancipării; de ce societatea oamenilor simpli nu a avut la îndemînă o justiţie corectă, respectiv, de ce nu a funcţionat o egalitate a cetăţenilor în faţa legii; de ce pe parcursul unui secol de la începutul modernizării a fost ignorată urbanizarea satului, instrucţia în temeiul normelor civice, formarea limbajelor social-politice moderne şi a conştiinţei critice.
Într-unul din viitoarele răspunsuri privind locul României şi genul relaţiilor şi înrudirilor ei cu Europa vor trebui luate în considerare diversitatea influenţelor: bizantină, sud-slavă, turcă, rusă, austriacă, germană şi franceză. Adică tot ceea ce a concurat la geneza unei culturi identitare cu vocaţie creativă. Situarea românilor între Orient şi Occident a contribuit la geneza unor valoroase opere literare, artistice, ştiinţifice şi chiar a unor curente de avangardă pentru cultura Europei şi pentru cultura universală. Pe de altă parte, multiplele influenţe invocate au creat ambivalenţe ce se puteau regăsi într-una şi aceeaşi idee naţională, dar şi categorii sociale şi culturi comunitare situate la poli opuşi, împiedicînd adaptarea României la standardele identitar-politice ale Europei.
Contradicţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici, dintre creştini şi evrei, dintre români şi maghiari au izvorît nu numai din insuficienta deschidere spre alteritate, ci şi din neînţelegerea bogăţiei vieţii spirituale şi culturale locale, din limitările autoimpuse de cultura naţională coagulată în jurul unui singur grup etnic şi a unei singure confesiuni religioase. De exemplu, interzicerea Bisericii Greco-Catolice în anii comunismului nu e doar consecinţa regimului totalitar instaurat de Moscova, ci şi urmarea unei îndelungate polemici interconfesionale şi a unei marginalizări a acestei biserici minoritare în perioada interbelică de către intelighenţia română laică şi religioasă ori de majoritatea societăţii. Parţial, aşa s-au motivat şi înstăpînit o parte din polemicile dramatice, din ideologiile extreme şi din partizanatele comunitare. Desprinderea de vechiul habitat a generat numeroase ambivalenţe, dar ele nu au fost exploatate în favoarea societăţii în ansamblul său ori nu au fost asumate cu scopul ieşirii de sub servituţile comunitariste. Ceea ce atrage atenţia celui interesat de diagnosticarea României moderne este faptul că amalgamul de valori dintr-un stat situat între Orient şi Occident nu a presupus, cum ar fi fost firesc, deschidere spre alteritate, formarea personalităţii individului, recunoaşterea diversităţilor regionale, sociale, lingvistice şi religioase.
Conservarea elementelor medievale în administraţie şi asimilarea superficială a modelelor culturale ale Occidentului modern au condus la o stare de tensiune. O demonstrează  punerea laolaltă a două seturi de valori adesea incompatibile. Relaţiile de supuşenie oriental-medievale nu s-au putut armoniza cu normele civice ale lumii moderne, aşa cum au fost definite acestea în epoca Renaşterii şi Reformei. Construcţia conştiinţei colective româneşti trebuie urmărită începînd cu secolul al XVIII-lea, deşi naţiunea în sens de statalitate debutează abia la 1859, reconfigurîndu-se şi îmbogăţindu-se prin unirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat  în 1918. Cînd explicăm geneza şi evoluţia României moderne trebuie să avem în vedere faptul că formarea conştiinţei naţionale se petrece în Transilvania secolului al XVIII-lea, unde cadrul politic, administrativ, religios şi pedagogic a fost creat de Habsburgi şi era mai avansat decît acela creat de turci; că emanciparea socială şi mai apoi naţională iniţiată de românii greco-catolici din Transilvania avusese loc într-un moment în care Moldova şi Valahia erau conduse de domni fanarioţi, o “burghezie greacă şi ortodoxă din Istanbul”, “deplin integrată în lumea musulmano-otomană” şi care îşi exprimase rezerva în legătură cu obţinerea independeţei Principatelor faţă de Turcia[9].
Potrivit observaţiei istoricului I. Tóth Zoltán[10], predecesori precum Dimitrie Cantemir nu întrezăriseră rostul politic al romanităţii, invocarea ei neputînd influenţa “pravoslavnicele interese bizantine ale Petersburgului”. Aşa se explică de ce apariţia mişcărilor politice româneşti se petrece în Transilvania şi de ce aceasta are loc mai ales ca urmare a iniţiativelor religioase, educative şi instituţionale ale Vienei. Teoria daco-romană apare într-un cadru administrativ permisiv (acela creat de Habsburgi), fiind formulată în scopul propagării şi trezirii conştiinţei apartenenţei românilor la acelaşi grup cultural-lingvistic. Mai tîrziu, respectiva teorie a fost folosită pentru afirmarea ideii etnonaţionale. Exprimată graţie intelectualilor Şcolii ardelene, ea se va răspîndi dincolo de Carpaţi şi va juca în secolul al XIX-lea un rol politic în eliberarea Moldovei şi Valahiei de sub stăpînirea turco-fanariotă[11].
Transilvănenii diseminează modelul central-european, dar demersul lor contribuie la multiplicarea ambivalenţelor culturale româneşti. Ei provin - mă refer la transilvănenii iluminişti-romantici ai sfîrşitului de secol al XVIII-lea şi ai începutului de secol al XIX-lea - dintr-o lume aşezată cu faţa spre Occident, din mediile greco-catolice, subordonate Bisericii Romei. Atunci cînd trec Carpaţii, ei se inserează într-o lume încă mult îndatorată Orientului. Într-un asemenea context de mobilităţi şi amalgamări de orientări intelectuale se produce cea dintîi ruptură de modul de viaţă medieval, de tipul de relaţii social-politice dominante în Europa de Sud-Est. Florian Aaron înfiinţează şcoala românească de la Goleşti şi scrie o istorie a Ţării Rumâneşti[12] în trei volume (1836-1839). Gheorghe Lazăr transformă şcoala de la Sfîntul Sava dintr-una grecească într-una românească. Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu acordă interes formării conştiinţei identitare colective şi se preocupă de educaţia etno-naţională, văzută ca reper ideologic fundamental al viitoarei naţiuni române.
Arderea etapelor are numeroase consecinţe, faste şi nefaste. Ea prilejuise o importantă orientare pro-occidentală, dar şi inventarea naţiunii organice, a unui identitarism îngust în care nu se va regăsi bogăţia de grupuri culturale şi confesionale care au coabitat sute de ani cu românii. În pofida simplificării teoriei identitare, ambivalenţele supravieţuiesc. În noul context al mişcărilor de emancipare din Europa de Sud-Est, ideea de comunitate etnonaţională se va întîlni cu cea religioasă ortodoxă, generînd o gîndire politică în care statul şi Biserica interferează şi, în anumite momente, au opţiuni ideologice identice. Această formulă identitară[13] este, în termenii mei, naţiunea politico-religioasă. În cazul românesc, întîlnirea dintre stat şi Biserică, dintre politică şi religie va ieşi în evidenţă după ce se petrece amalgamarea ideologiei transilvănenilor cu aceea bizantino-moldo-valahă.

Din Timisoara, penrtu zonaeconomica.ro,

Prof.Univ.Victor Neumann, de de la catedra de istorie şi teoria istoriei a Universitatii de Vest din Timişoara.

17.01.2011 autor : Prof.Univ.Victor Neumann

 [6] Patriotismul francez promovat prin jus solis (dreptul pămîntului) diferă din punct de vedere conceptual de acela german promovat prin jus sanguinis (dreptul sîngelui). Cultura germană a epocii revoluţionare a fost atrasă mai ales de formarea conştiinţei colective şi nu de formarea conştiinţei individuale. Preferinţa pentru conceptele de Volk (popor, în sensul de etnie) şi Sprache (limbă) în locul aceluia de Bürger poate fi explicată şi graţie procesului de inversare a valorilor ce definesc identitatea naţională. Diferenţa conceptuală a conferit înţelesuri distincte ideii de naţiune: Franţa va include, respectiv, va asimila alterităţile (minorităţile) de orice fel; Prusia se va delimita de ele. Diferenţele de abordare a problemei identitare explică marile conflicte dintre cele două naţiuni, războiul franco-prusac din anii 1870-1871, primul şi al doilea război mondial. În temeiul limbajelor lor identitar-politice, Prusia, respectiv, Germania şi Franţa se exclud reciproc în perioada 1870-1945. Centralismul promovat de Franţa şi preluat de gîndirea politică şi administrativă a României (dar şi de celelalte state naţionale din Europa de sud-est constituite în secolul al XIX-lea) este doar un element din complicata construcţie statală din zonă. Analizînd fundamentele conştiinţei identitare româneşti, vom constata că ele sînt inspirate mai ales de germani (exemplul conceptelor de popor şi limbă), la care se rataşează valorile culturale şi administrative ale millet-ului otoman, în care identitatea e conferită de comunitatea religioasă. De aici derivă importanţa cunoaşterii sensurilor atribuite de fiecare limbă conceptelor fundamentale formatoare ale identităţii moderne. V. Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Editura Curtea Veche, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005, pp. 13-46; 47-84; 147-180.
[7] Vezi observaţia la Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 268-269.
[8] Daniel Barbu, op.cit., p. 268.
[9]Andrea Ricardi, Mediterana, Versiunea în limba română de Ştefan Nicolae, Editura Universalia, Bucureşti, 1999, p.21.  Să reţinem că influenţa culturală neoelenă a fost covîrşitoare în mediile intelectuale, politice şi şcolare din Principate.
[10] I. Toth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean (1697-1792), traducere din limba maghiară de Maria Someşan, Editura Pythagora, Bucureşti, 2001.
[11] Comunităţile din Transilvania secolului al XVIII-lea reprezentau grupuri confesionale (catolice, greco-catolice, ortodoxe, protestante sau mozaice) şi lingvistice (român, german, maghiar). În ceea ce-i priveşte pe români, ei erau greco-catolici sau ortodocşi. Prin intermediul greco-catolicismului pătrund foarte multe din ideile europene. Inochentie Micu-Klein într-o primă fază, apoi discipolii săi în scaunul episcopal (greco-catolic) de la Blaj, precum şi membrii Şcolii ardelene au fost promotorii ideii identitare româneşti. Ei profită de cadrul creat de Habsburgi şi frecventează şcolile de la Buda, Viena, Göttingen, Lemberg, Leipzig, Halle. Ceea ce e interesant în cazul lor este că se despart de orientarea pluralistă a Vienei şi aspiră la autodefinire prin etnocultură. Îşi însuşesc ideea prusacă de Völkischekultur; asimilează cîteva repere din opera lui August Ludwig Schlözer şi, mai tîrziu, multe din aceea a lui Johann Gottfried Herder, punîndu-le în relaţie cu ideea de recunoaştere a drepturilor comunităţii româneşti din Transilvania. Problema egalităţii în drepturi cu celelalte confesiuni şi comunităţi devenise cea mai de seamă dintre ideile politice ale Şcolii ardelene. Nu fusese vorba de ideea de naţiune în sensul folosit de gîndirea politică a secolului al XIX-lea, de naţiunea statală, ci de o conştiinţă comunitară bazată pe limbă, istorie, continuitate şi în care era vizibil efortul elitelor în direcţia emancipării masei românilor şi în identificarea propriei familii prin diferenţe de natură istorico-lingvistică şi religioasă. Spre deosebire de Transilvania, forma statală din regiunile extrapartice era de inspiraţie bizantino-turcă şi rusească, ceea ce explică diferenţele de orientare culturală şi politică, valabile pînă în deceniile celei dintîi modernizări.
[12] Idee răpede de istoria Ţării Rumâneşti.
[13] Liderii Bisericii Ortodoxe de la Constantinopol s-au opus definirii Bisericii pe criterii etnice ori asocierii ei unei naţiuni anume. Marele Conciliu local al Constantinopolului din 1872 răspunde naţionalismului, condamnîndu-l ca filetism: ” Filetismul, adică distincţia ce se bazează pe originea etnică şi limbă şi pe revendicarea sau exercitarea unor drepturi exclusive din partea unor indivizi sau grupuri de oameni din aceeaşi ţară. poate avea un anumit fundament în statele seculare, dar este străină propriului nostru ordin. În biserica creştină, care este o comuniune concepută de capul şi întemeietorul ei să cuprindă toate naţiunile într-o singură frăţietate, filetismul este ceva străin şi absolut de neînţeles. Înfiinţarea, în acelaşi loc, a unor biserici speciale bazate pe rasă, deschise numai credincioşilor din aceeaşi etnie, excluzîndu-i pe cei din alte etnii, şi conduse doar de pastori din acelaşi neam, aşa cum pretind adepţii filetismului, aşa ceva este o întîmplare fără precedent”. Apud Andrea Ricardi, Mediterana,  pp.68-69.

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved

Competitiile “timpului nou”. Efortul de adaptare al Habsburgilor

Prof.Univ.Victor Neumann

Pe parcursul formării conştiinţei etnonaţionale şi al formării statului, românii au preluat modele culturale din Franţa şi din Prusia, respectiv, din Germania. Francezii şi germanii traduseseră fragmentar şi adesea în termeni şi limbaje proprii izvoarele gîndirii politice şi administrative engleze, motiv pentru care există diferenţe remarcabile între cele trei culturi. Luînd în considerare izvoarele literare şi translarea lor, invocatele diferenţe se regăsesc în felul în care elitele au înţeles să construiască identităţile administrativ-statale ale Europei continentale în epoca modernă. Pe traseul de la emiţător la receptor, s-a schimbat adesea sensul mesajului. Translarea şi adaptarea au avut nu numai urmări aşteptate, ci şi perverse, fapt pe care îl înţelegem descoperind contextul geografic şi istoric al existenţei receptorului, genul constrîngerilor, calitatea instituţiilor formatoare din comunitatea sa, procentul cititorilor şi gradul lor de instrucţie. În vreme ce Vestul a înţeles că oamenii educaţi sînt singura “singura bogăţie”[2], Estul s-a mulţumit cu formarea elitelor după criterii partizane şi a neglijat pedagogia necesară formării celor mulţi.
Dincolo de împrumuturi şi de aparente similitudini, diferenţele dintre cei doi poli ai continentului trebuie recunoscute[3]. Competiţiile timpului nou au fost structurate de occidentali. Intrarea popoarelor Europei continentale în competiţie - implicit a românilor - s-a petrecut mai tîrziu ca în Occident şi doar parţial. Trebuie să operăm o serie de nuanţări la capitolul translării ideilor occidentale în culturile regiunilor periferice ale Europei, aşa cum erau acelea centrale şi de sud-est la începuturile evului modern. Forma de administraţie centralistă franceză se regăseşte la nivelul regatului prusac al secolului al XVIII-lea, precum şi în teritoriile stăpînite de Casa de Habsburg. Este vorba de un absolutism luminat. O contradicţie terminologică? Casa de Habsburg recunoaşte persistenţa tradiţiilor medievale în deceniile în care în regiunile subordonate ei se promovau cele dintîi reforme cu scopul modernizării. Statul său tolera şi arbitra diversitatea religiilor, acceptînd laicizarea unui segment al populaţiei. Formarea societăţii civile fusese şi ea importantă în acest demers.
Alături de Biserici, Habsburgii au încurajat şi instituţiile laice să joace un rol în pedagogia socială. Şcolile, breslele meşteşugăreşti şi companiile comerciale, organizaţiile juridice fuseseră asociate acestui proces. Statul austriac al secolului al XVIII-lea şi al primei jumătăţi a secolului al XIX-lea devenise unul în care religia era mai mult o chestiune de conştiinţă şi nu una prin care se defineau hotarele dintre grupuri. Spre deosebire de zona aflată sub stăpînirea Otomană, în Europa Centrală şi Oriental-Centrală în care dominau Habsburgii, debutul modernizării are un oarecare avans comparativ cu zona stăpînită de Otomani prin aceea că identitatea colectivă nu mai era indicată doar de apartenţa religioasă. Se născuse conceptul de cetăţean, în sens de persoană loială faţă de împărat, respectiv, faţă de Imperiu (stat) şi administraţia lui. Comparativ cu secolul al XVII-lea, catolicismul celui de-al XVIII-lea a fost mai flexibil şi mai tolerant, ceea ce a contribuit la ridicarea unui segment social relativ numeros de la condiţia plebee la aceea civică. Centralismul Habsburgilor fusese folosit nu doar în scopuri mercantile, ci şi cu intenţia promovării civismului. Raportarea individuală şi colectivă la împărat coagulase întrucîtva marea diversitate de comunităţi[4]. Sensul din urmă avea să fie esenţial în conservarea păcii interne a Imperiului şi în dezvoltarea unei apreciabile forţe în politicile externe.
Între anii 1700-1800, Habsburgii asiguraseră echilibrul politico-militar pe continent. Europa centrală şi est-centrală - zonă în care în secolul al XVIII-lea se aflau integrate şi cîteva regiuni locuite în majoritate de români, precum Transilvania, Partium, Sătmar, Banat, Bucovina -, s-a ghidat după modelul administraţiei centraliste vieneze. Cu mici excepţii, comunităţile s-au lăsat atrase în jocul imperial, beneficiind la rîndul lor de un proces de emancipare socială. E utilă însă o precizare spre a vedea ce anume particularizează Europa Centrală în raport cu Franţa şi Prusia. Principiile mercantiliste ale Vienei au generat un stat plurilingv şi un civism cezaro-crăiesc care, discret, devenise piesa de referinţă identitară[5]. Acest fenomen era de neconceput în Franţa, marcată de monocultura limbii naţionale şi în Prusia, dominată de monocultura religioasă protestantă.
Ceea ce se uită adesea în studiile istorice referitoare la formarea naţiunii şi statului german modern este că, deşi a fost vorba de aceeaşi limbă, Austria şi Prusia reprezentaseră două state cu două identităţi distincte, structurate în jurul a două seturi de valori religioase şi social-culturale. Sturm und Drang-ul Prusiei a propagat ideea schimbării radicale prin regăsirea germanităţii într-o singură etno-naţiune, într-o Völkischekultur, împrejurare în care limba şi poporul au jucat rolul-cheie în definirea identităţii colective. Libertatea individuală din exemplul francez al revoluţiei devenise libertate naţională în cazul prusaco-german. Tot ceea ce fusese diversitate, dialecte, tradiţii locale, dobîndise un caracter unitar-organicist în accepţiunea culturii prusace. În întîmpinarea demersului ideologic veniseră legendele, folclorul, arhetipurile, istoria.
Cît priveşte Casa de Habsburg - care, începînd cu 1804, avea să poarte numele de Imperiul Austriac -, ea rămăsese o structură identitară plurală, gestionînd mulţimea comunităţilor religioase şi lingvistice. Cum însă Romantismul a apărut mai înainte ca ştiinţa, raţiunea şi Luminile să-şi ducă opera la bun sfîrşit, şi cum învecinata Prusie îşi descoperise vocaţia unificatoare sub impulsul înclinaţiilor militare, misticismului romantic şi teoriei aşa-zisei “specificităţi”, ea s-a erijat în marele exemplu al culturii identitare. Sub influenţa Prusiei s-a născut o ideologie sentimentală, furtunoasă şi nesigură, un monoculturalism pe care îl vor prefera toate elitele popoarelor Europei Centrale şi de Sud-Est, abandonînd orientările caracteristice imperiilor din care încă făceau parte. Acestei ideologii şi acestui monoculturalism îi va fi tributară şi intelectualitatea română din Transilvania aflată în primele decenii ale secolului al XIX-lea în faza definirii propriei identităţi colective.

 Din Timisoara, penrtu zonaeconomica.ro,

Prof.Univ.Victor Neumann, de de la catedra de istorie şi teoria istoriei a Universitatii de Vest din Timişoara.

12.01.2011 autor : Prof.Univ.Victor Neumann

[2] Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, traducere şi cuvînt înainte de Irina Mavrodin, vol.I, Bucureşti, 1986, p.190.
[3] Vezi Victor Neumann, Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est, ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2006, unde am subliniat în repetate ocazii că mediile aulice au fost tentate să se integreze în paradigma culturii Occidentului şi că, uneori, reprezentanţii ei au şi reuşit să se integreze. Tot acolo am arătat că marea masă needucată - aceea care dă seamă asupra ansamblului social şi care contează într-o judecată de valoare - a rămas departe de orice valoare occidentală.
[4] Victor Neumann, Ideologie şi Fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa Est-Centrală, Polirom, Iaşi, 2001.
[5] Cu alte cuvinte, pentru perioada în discuţie, nu e vorba de o identitate naţională, ci de un civism în care elementul central era loialitatea faţă de împărăţie. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, problema identitară va reveni în prim plan. Reconceptualizarea temei identitare se va observa o dată cu asimilarea noţiunii de etnocultură, moment ce a condus la redefinirea statutului social-economic şi politico-administrativ al grupurilor care populau Imperiul.

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved 

Paradigma culturala iluminista si diferentele dintre Occidentul si Orientul Europei

Prof.Univ.Victor Neumann

Iluminismul este cel dintîi curent cultural cu un rol major în modernizarea Europei. Elaborarea, receptarea şi profesarea marilor sale idei a fost decisivă în legislaţie, administraţie şi formarea principiilor statalităţii moderne începînd cu secolul al XVIII-lea. Educaţia, valorile civice, libertatea individuală şi emanciparea socială au fost privite de gînditori drept repere fundamentale în schimbarea paradigmei culturale, în înnoirea gîndirii politice şi în redirecţionarea aspiraţiilor umane. Uneori utopice, alteori realiste, idealurile iluministe au făcut carieră în ultimii două sute de ani, în acest sens stînd mărturie: constituţionalismul; separarea puterilor în stat; drepturile omului; delimitarea atribuţiilor statului de dogmele bisericii; pluralismul opiniilor; democraţia.

Paradigma culturală iluministă a funcţionat diferit de la o zonă a Europei la alta. În cazul englez, dominant a fost individualismul, în cazul francez, civismul, iar în acela german, suprapunerea civismului şi comunitarismului. Diferenţele dintre culturile menţionate exprimă o parte din formele statale născute pe continentul european ca urmare a discontinuităţilor faţă de vechile regimuri politice.
Iluminismul înseamnă raţionalitate, discurs anti-teologal, rezultate ştiinţifice şi tehnice. În cărţile lui John Locke (Eseu asupra intelectului omenesc şi Scrisoare despre toleranţă) se resimt consecinţele “revoluţiei glorioase”. Faptul cultural-social şi politic petrecut în Anglia a pregătit reformele înregistrate pe parcursul secolului al XVIII-lea în cele mai importante regiuni ale Europei. “Secolul luminilor” s-a aranjat diferit comparativ cu acelea precedente, ceea ce se datorează descoperirilor ştiinţifice, alfabetizării unor segmente ale populaţiei, dezvoltării capitaliste, diversificării meseriilor şi profesiilor, precum şi formării clasei de mijloc, respectiv, formării noilor elite. În Anglia, emanciparea a pornit de jos în sus, ceea ce a permis aşezarea ierarhiilor sociale mai repede şi altfel comparativ cu Europa continentală. Tot acolo, datorită revoluţiei ştiinţifice, a fost posibilă instituirea celei dintîi administraţii statale moderne şi pregătirea unui cod etic şi cultural util lumii burgheze.
Conceptele derivînd din acest bagaj cultural-ideologic au generat limbaje, discursuri şi decizii ce particularizează pînă astăzi Occidentul. Legislaţiile, organizarea şi administrarea se bazează pe culturi diferite comparativ cu acelea din Orientul Europei. Adesea, similarităţile între cele două arealuri sînt aparente. Cu toate că începînd cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea emiţătorii şi receptorii intră în dialog şi observăm o tentaţie a asimilării aceluiaşi set de valori etice şi juridice, timpurile modernizării rămîn diferite. S-a întîmplat ca ideile şi legislaţiile promovate de intelectualii Europei occidentale să fi fost greu adaptabile lumii aflate în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea într-o fază de evoluţie semifeudală.
Atunci cînd discutăm chestiunea statalităţii europene, respectiv, trecerea de la forma de guvernare absolutistă la aceea bazată pe lege, trebuie să înţelegem relaţia dintre societate şi cultură, dintre societate şi politică în producerea schimbărilor. Creaţia culturală engleză s-a adaptat spiritului inovator al societăţii. Cît priveşte comunităţile central-sud-est europene, ele şi-au însuşit fără spirit critic modelele culturale francez şi german, ignorînd modelul anglo-saxon. Aspectul e important de semnalat atunci cînd discutăm tranziţia românească spre modernitate, fiindcă în acest caz nici elitele profesionale şi nici elitele politice nu au observat ramificaţiile profunde ale unei filozofii inspirate de realităţile vieţii precum era cea engleză. Ele nu au înţeles rolul pragmatic al filozofiei în construcţia statului modern. E posibil ca astfel să ne explicăm superficiala atenţie acordată socialului în construcţia democraţiei, absenţa pluralismului intelectual în formarea gîndirii politice şi inexistenţa culturii administrative în fundarea şi funcţionarea instituţiilor statului.

Din Timisoara, penrtu zonaeconomica.ro,

Prof.Univ.Victor Neumann, de de la catedra de istorie şi teoria istoriei a Universitatii de Vest din Timişoara.

12.01.2011 autor : Prof.Univ.Victor Neumann

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved

More and more citizens of Timisoara and Arad want a very fast transport connection between Timisoara - Arad and Szeged (Ungaria), in the future might look like high speed train Timisoara - Arad - Szeged (maglev), crossed over the road Nadlac - Mako.

Timisoara - centru

Arad - detalii din centru

In urma unor mailuri cu ocazia noului an, in care am primit sugestii, urari, dorinte pentru 2011 si poze interesante din 2010. In urma unora, care n-i s-au parut interesante, am facut un mic sondaj in zona noastra si am constatat ca din ce in ce mai multi cetateni din regiune isi  doresc o solutie pentru o conexiune foarte rapida intre Timisoara - Arad si Szeged.

2020 - maglev peste soseaua Arad - Szeged ?

Iar un cititor “vede” ca in viitor, cam asa ar putea arata  un tren (maglev) de mare viteza, care circula pe ruta Timisoara - Arad - Szeged traversind undeva … soseaua Nadlac - Mako.

N-i s-a parut indrazneata, interesanta si avangardista viziunea lui asa ca am postat poza si ne-am permis (cu voia dumnealui) un scurt comentariu despre noua tendinta a turismului care intra-adevar nu mai seamana cu cel din anii ‘80 - ‘90.

Da, frumos ! Aceste poze sint semnale care ne parvin pe mail si intr-adevar in zona respectiva exista un turism de shoping si de weekend relativ dezvoltat, de alt fel se si spera ca acest tip de turism, in viitor se va dezvolta ca unul  dintre principalele motoare economice a regiunii si al ambelor tari vecine, iar in prezent (daca il ajutam putin) ar putea  contribuii semnificativ la iesirea din recesiune a regiunii.

Vremurile de la inceputul aniilor ‘90, in care romanii faceau bisnita in pietele din Ungaria, au cam trecut si acum exista alte tipuri de relatii si alt nivel de  interese in planul vizitelor de-o parte si de alta a celor

Basilica Maria Radna - Lipova

 2 comunitati vecine.  Dar lasind la o parte turismul de afaceri care va creste substantial in urmatorii ani, ca urmare a cresterii nivelului de educatie economica a oamenilor din regiune, sigur ca principalul interes (si de masa, ca sa zicem asa) ramine turismul de shoping

(mai ales in perajma sarbatorilor).

Dar, pe de alta parte,  se remarca faptul ca din ce in ce mai multi unguri, de exemplu, isi doresc sa traga o fuga, de o zi,  pentru a vizita obiective turistice din Timisoara sau sa faca un tur al orasului Timisoara, deasemenea Mall-urile din cele doua orase, centru Aradului si multe alte obiective din Arad sint foarte apreciate vecinii nostri.  Sau celebra Basilica Maria Radna din Lipova, judetul Arad, (manastire catolica) un obiectiv foarte cunoscut si apreciat in judetele Ungariei de la granita cu Romania cit si centrul micului oras Lipova, de linga Arad, care este un adevarat monument istoric fiind foarte, foarte vechi.

In schimb, aradeni si timisorenii intervievati, de exemplu, isi doresc sa traga o fuga de o zi, in timpul weekendului,  pe la SPA-urile din zona Szegedului sa faca ceva shoping, sa descopere noi obiective de vizitat, noi lucruri de vazut sau pur si simplu sa iasa la plimbare prin centrul istoric al orasului, sa manince o pizza, sa bea o cafea sau o bere in Szeged. O relaxare la sfirsit de saptamina cu costuri minime  si fara a mai purta grija masinii

Aquapollis - Szeged

Szeged - terase in centru

Oamenii din anul 2011 nu mai au nervi sa se duca intr-o statiune si sa stea acolo, intr-un singur loc, 14 zile. Pentru ca dupa 2-3 zile incep sa se plictiseasca facind aceleasi lucruri. Cu exceptia celor care pleaca, prin agentii, in locatii exotice (insule etc) cumparind celebrele pachete “All Inclusiv” sau a celor care sint nevoiti sa mearga pentru tratamente, marea majoritate a turistilor vor prefera escapadele scurte din weekend.

Saptamina de munca (si viata in timpul saptaminii) este mult mai stresanta decit inainte de 1989, oamenii sint mult mai responsabili si mai constienti de faptul ca trebuie sa fie tot mai productivi si mai eficienti, acestia vor cistiga mai bine dar vor consuma mai multa energie si vor acumula, fizic si psihic, mai repede oboseala, care apoi va trebui rapid eliminata.

Datorita schimbarii ritmului de viata oamenii isi doresc programe de relaxare mai dese, dar mai scurte. Prin urmare din ce in ce mai multi oameni opteaza pentru turismul de weekend sau de o zi. Majoritatea acestora (sa-i numim “Euroturisti”) isi doresc (sau prefera) sa vada in fiecare weekend, o alta locatie (intr-o singura zi). Iar cei mai cu dare de mina, cei care isi permit sa cheltuie mai mult, pentru relaxare, vor sa vada in trei zile de weekend, trei locatii diferite. Este o caracteristica noua a turistului din ziua de azi. Iar aceasta caracteristica noua aduce, practic, cerinte noi din partea pietii. Iar, pe cale de consecinta, noile cerinte impun noi servicii si o noua infrastructura, adaptate noilor tendinte.

(seamana cu un cerc vicios, dar practic este o spirala constructiva)

12.01.2011, Echipa Zonaeconomica.ro

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved 

“…suntem saraci din cau­za ca optiunile noastre etice sunt cel putin discutabile…”

Prof.Univ.Sorin Cucerai

“De mai bine de 400 de ani România nu a dovedit în nici una dintre principalele ei etape de dezvoltare , fie ele feudale, capitaliste sau comuniste, că a găsit calea sigură și stabilă de dezvoltare, civilizare și modernizare a economiei și societății sale.” 

Prof.Univ.Dr.Mircea Cosea / Ineficienta seculara

Motivul unei noi lecturi a istoriilor regionale, naţionale şi europene poate fi şi acela de a identifica şi recunoaşte ambivalenţele culturale preexistente statalităţii moderne. Definirea Europei a fost şi este un prilej de controverse, dar aceasta nu împiedică evaluările istorico-teoretice alternative. O gîndire politică articulată în temeiul aspiraţiilor de astăzi şi de mîine va  studia realităţile social-culturale ale trecutului în beneficiul unui proiect pentru viitor, va promova comprehensiunea istoriei în acord cu noua paradigmă din ştiinţele sociale şi creaţiile umaniste.
Experienţele istorice au o anumită relevanţă pentru prezentul nostru în măsura în care istoricul e capabil să facă distincţii între straturile temporale. Pedagogia socială de astăzi nu coincide cu aceea a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Prin urmare, nici studiul istoriei nu va urma canoanele acelor timpuri. Înnoirea discursului pare esenţială într-un moment în care limbajele social-politice sînt din ce în ce mai confuze. Legislaţia şi programele politice propuse de Uniunea Europeană au de făcut faţă provocărilor lăsate moştenire de ideologia naţionalităţilor, de culturile comunitariste şi de regimurile totalitare ale secolului al XX-lea. În acest cadru, cred că este îndreptăţită o reevaluare a particularităţilor României, respectiv, a identităţii ei cultural-politice.

Construcţia statală românească în zona situată între Peninsula Balcanică şi Europa Centrală a presupus includerea unei diversităţi de regiuni şi amalgamarea valorilor culturale şi de civilizaţie, motiv pentru care examinarea trecutului şi redefinirea paradigmei culturale de astăzi necesită nu numai o cunoaştere a detaliilor politice, geografice şi spirituale, ci şi dezvăluirea impactului peste timp al setului de valori ce au format reperele individului şi colectivităţii.
De la o asemenea constatare s-au născut întrebările: Cînd a apărut ideea de modernitate la români? Ce rol a jucat iluminismul în formarea reperelor culturale ale societăţii româneşti? Care a fost rolul romantismului în pregătirea ideii de identitate politică la români? Cum explicăm vechile şi constantele diferenţe între setul de valori profesat în mediile sociale româneşti şi setul de valori pe care se construieşte societatea occidentală? În cazul românesc şi central-sud-est european e vorba de o amalgamare a ideilor luministe şi romantice? Care sînt principalele izvoare literare, filozofice şi politice ale intelectualităţii române moderne? Ce înseamnă translarea tîrzie şi parţială a literaturii occidentale în Europa central-sud-estică? Ce înţelegem prin conştiinţă critică şi în ce măsură este ea prezentă în cultura română? Care este sensul noţiunilor de libertate şi egalitate în discursul politic românesc? Ce model statal au adoptat elitele româneşti în pragul şi pe parcursul tranziţiei spre modernitate? De unde provin ambivalenţele culturii române şi ce rol joacă ele în definirea identităţii naţionale ?

Din Timisoara, penrtu zonaeconomica.ro,

Prof.Univ.Victor Neumann, de de la catedra de istorie şi teoria istoriei a Universitatii de Vest din Timişoara.

12.01.2011 autor : Prof.Univ.Victor Neumann

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved 

Prof.Univ.Dr.Mircea Cosea

Anul 2010 nu ne-a adus ieşirea din recesiune. Din contră, ne-a adus o şi mai mare cădere a economiei.Este al doilea an cosnsecutiv în care România înregisrează ritmuri negative, atingînd recordul european al ţării cu cea mai lungă perioadă de recesiune, fiind alături de Grecia singurele ţări membre ale Uniunii Europene aflate încă în recesiune.

Putem găsi o mulţime de explicaţii şi mulţi vinovaţi. Putem critica guvernul şi culpabiliza Curtea Constituţională, putem să râdem de gafele parlementarilor şi să ne plângem de pasivitatea sistemului bancar dar cred că este momentul să trecem peste gâlceva de talk show şi aruncările ;epcilor de poliţişti pentru a aborda cu mult mai multă seriozitate, profesionalism şi curaj situaţia în care ne aflăm.

Cred că este neapărat necesar să se abordeze şi să se reevalueazer conceptul de măsură anticriză, sau mai bine zis, conceptul politicilor economice de ieşire din recesiune.

Ar trebui să se plece de la două elemente conceptuale bazate nu numai pe teoria economică şi pe experienţa altor ţări dar şi pe realitatea românească a ultimilor doi ani.

În primul rând, ar trebui să se recunoască faptul că încă de la începutul anului 2010 nu mai este posibil să se explice recesiunea românească prin efectele crizei financiare şi economice internaţionale deoarece marea majoritate a ţărilor europene, dar şi SUA şi Asia de sud-est, au întrat în perioadă de relansare economică reflectată în România prin creşterea comenzilor primite de industria pentru export. Dovadă este creşterea importantă a producţiei industriale şi a exportului românesc. Deci, criza internaţională nu s-a mai manifestat în 2010 ca un obstacol în calea creşterii economiei româneşti, ci din contră. O primă concluzie este aceea că scăderea din 2010 se datorează în primul rând crizei interne româneşti, atât de natură structurală , instituţională şi de management guvernamental. O a doua concluzie este aceea că în mod greşit s-a considerat posibilă ieşirea din recesiune ca urmare a efectului de antrenare prin care reluarea activităţii în vest ar fi determinat automat şi reluarea activităţii noastre (ca urmare a faptului că cca 70% din exportul nostru este orientat în acea direcţie). Dovada este aceea că deşi producţie şi exportul au crescut, PIB-ul a scăzut. Astfel, exportul nu s-a dovedit a fi un motor ar relansării deoarece, pe de de o parte, cca 60% din valoarea exportului o reprezintă importul de completare, iar pe de altă parte exportul este susţinut prioritar doar de maximum patru producători, în totalitate cu capital străin. Evident, beneficiul nu este decât în mică măsură românesc.

În al doilea rând, ar trebui să se recunoască faptul că programul de macrostabilizare propus de către FMI nu este adaptat nici condiţiilor globalizante ale actualei crize internaţionale şi nici nivelului real de dezvoltare şi competitivitate a economiei româneşti . România este o ţară membră a UE dar cu decalaje enorme de dezvoltare şi competitivitate faţă de media acesteia, cu mari deficite de demografie, educaţie, sănătate, infrastructură etc., care nu-şi poate permite un program dur şi prelungit de austeritate fără a atenta la starea generală de existenţă a naţiunii şi fără a risca grave contracţii sociale.Eşecul înregistrat în România la după mai bine de şase luni de aplicare a macrostabilizării prin austeritate arată cu claritate lipsa de realism a schemei propuse. Ar trebui să se înţeleagă că a continua şi accentua măsurile de austeritare înseamnă trecerea României pe un cerc concentric şi mai îndepărtat de nucleul UE şi o pierdere din ce în ce mai evidentă a potenţialului competiţional pe piaţa europeană şi internaţională.

Este necesară o întoarcere cu faţa spre ţară şi spre potenţialul ei intern.Aceasta înseamnă punerea în valoare a factorilor noştri de avantaj comparativ prin stimularea economiei reale cu instrumente fiscale, în primul rând prin reducerea gradului de impozitare a muncii şi sprijinirea activităţilor cu vocaţie de export dar şi prin stimularea pieţei interne, a consumului intern. Trebuie spus cu curaj că cea mai grava greşeală a schemei FMI este reducerea excesiv de abruptă şi violentă a numărului de angajaţi, elementul central atât în largirea veniturilor bugetare cât şi a consumului .

Anul 2010 a golit economia de sevă şi vigoare, transformând-o într-un corp amorf şi apatic , împins din ce în ce cu mai multă forţă de către exacerbarea fiscalităţii spre faliment sau spre evazionism. Conform evaluărilor Băncii Mondiale în raportul intitulat ” Uşurinţa de a aface afaceri”, România se clasează pe locul doi în lume după numărul de taxe care trebuie plătite în fiecare an de firme, respectiv 113. Din 183 de ţări, România nu este decât pe locul 151 după uşurinţa de a face afaceri.

Ce nu a adus anul 2010 poate fi adus doar într-o oră de gândire raţională şi de voinţă politică.

Poate aduce o schimbare de concept şi de mentalitate printr-o viziune corectă, sinceră şi neelectoră asupra rezultatelor din 2010 care , după cum se vede, fără o schimbare radicală de direcţie, nu pot fi o garanţie pentru un 2011 mai bun.

04.12.2010, autor : Prof.Univ.Dr.Mircea Cosea

Preluat de zonaeconomica.ro prin amabilitatea FUNDATIEI PENTRU STUDII DE PROGNOZA SI STRATEGIE ECONOMICA / fspse.com

Radu Soviani

Dorin Gidiu

1500 de ani, atit le trebuie americanilor ca sa-si plateasca datoriile, conform teoriei reputatului analist Dorin Gidiu.

Invitat la The Money Show, emisiunea celebrului realizator de la The Money Channel, Radu Soviani, analistul Dorin Gidiu a captat din nou atentia mediului economic din Romania cu extraordinara sa capacitate de analiza.

Trust The Market !

Subintitulata “Trust The Market”, emisiunea lui Radu Soviani de marti seara a fost fenomenala prin analiza, informatiile de ultima ora despre macro - tendinta pietelor financiare globale si concluziile trase.

Reputatul analist financiar Dorin Gidiu a vorbit pe elemente concrete, clar vizibile in macro-trendul real al pietelor financiare globale. Dorin Gidiu ne-a invitat sa ne uitam pe elemente concrete, grafice, trenduri istorice, date statistice, cifre exacte si calcule clare.

Din punctul meu de vedere, dezbaterea problematicii pietelor financiare globale, initiata de cele doua vedete ale lumii economico-financiare din Romania a avut un nivel absolut similar cu ceea ce vedem pe Bloomberg sau pe oricare alt post de televiziune de business, din lume.

“Printre traderi exista o vorba : trust the market, piata are intodeauna dreptate ! “. Asa a inceput Radu Soviani emisiunea.

Mersul economiei, al pietii libere este asemanator cu principiile si filosofia dupa care merge in mod natural viata.

“Quantitative Easing”, “Credit Default Swap”, “Collateralized Debt Obligation” si alte inginerii monetariste si financiare  nu sint altceva decit niste incercari ale unora de a ascunde gunoiul sub pres sau de a controla ceva ce in fapt nu va putea fi controlat niciodata, Piata Libera.

Sigur ca niste insi fac bani pentru o vreme, pe baza gunoiului (datoriile) pe care l-au creat in piata, dar ramine de vazut cine are de fapt dreptate ? Si, cu ce se alege bun, lumea, din toate astea “…cine interpreteaza dreptatea pietei ? Cum interpreteaza dreptatea pietei ? [...] Ce semnale transmit astazi pietele, in conditiile in care America se pregateste sa arunce 600 de miliarde intr-un nou val de instrumente riscante?” Intreba Radu Soviani in debutul emisiunii, iar  concluzia este ca pietele vor scadea incontinuare indiferent de cite interventii vor mai urma din partea bancilor centrale.

Raliurile ascendente sint indubitabil cauzate, in mod artificial, de “simuli” monetaristi si nu pot fi luate ca semnale de intoarcere pe crestere a pietei.

Dorin Gidiu : …dupa parerea mea, monetaristii manipuleaza grosolan chiar, in momentul de fata, piata…cind acest effect al primei runde de Rata de Dobinda redusa cu atita agresivitate - de la Marea Depresiune aceasta agresivitate nu am mai intilnit-o - deci cind efectul s-a terminat, piata a dat semen din nou de descendenta, de oboseala.”        

Dorin Gidiu : “Datoria gospodariilor  americane si a firmelor, a scazut de la mijlocul lui 2008 si pina la mijlocul lui 2010, pe parcursul a 2 ani de zile, cu 610 miliarde. Anualizat inseamna 2,3 0% - 2,35 %, ceva in genul asta. Foarte frumos ! In ritmul asta probabila americanii si-ar platii datoriile in vreo 50 de ani. Dar in momentul in care ne uitam cum a scazut acea datorie, vom observa ca din cele 610 miliarde, 588 de miliarde reprezinta defaulturi (adica plati din refinantari n.n.) si doar 22 de miliarde sint plati. Deci daca impartim cele 22 de miliarde (cit s-a platit in realitate n.n.) la datoria totala a Statelor Unite, care depaseste PIB-ul Statelor Unite in momentul de fata, in fine, haideti sa persupunem ca -l egaleaza,  pentru usurinta calculului, …

Radu Soviani : “Ar insemna vreo 1500 de ani …”      

Dorin Gidiu : Exact ! Deci americanii isi platesc datoriile in 1500 de ani ! Gresesc, nu si le platesc, ajung cu datoriile la nivelul considerat normal, undeva la 65% (din PIB n.n.).

Domnule Soviani, 1500 de ani ! Cine mai dreneaza credit catre economia reala.”

25.11.2010, Ec.Alin Ardelean / zonaeconomica.ro

THE MONEY SHOW 16.11.2010 by Radu Soviani

Preluat de Zonaeconomica.ro,

prin amabilitatea The Money Channel Tv

Sursa : webtv.money.ro

Conf.UnivDr.Ing.Nicolae Taran

Dupa cum este cunoscut, economia Romaniei se afla de aproape trei ani in cadere libera. Cele mai drmatice efecte ale acestui fenomen  sunt binecunoscute . Astfel, produsul intern brut a scazut in Romania cu 7,1 % in 2009 si cu 1,9 % in primele noua luni ale acestui an. Drept urmare,  in perioada septembrie 2008 - septembrie 2010  un numar de 640000 de salariati si-au pierdut locurile de munca Fara indoiala, toate aceste amputari au determinat o crestere accentuata a entropieie economice, sociale si politice, entropie care era suficient de mare si inainte de declansarea actualului declin economic al Romaniei. Cu toate acestea, scaderea accentuata a nivelului de trai , ineficacitatea endemica a institutiilor politice si alienarea generalizata  reprezinta riscuri de tara cu mult mai mici comparativ cu riscul de faliment la nivel macroeconomic. Desi opinia publica interna si internationala nu pare preocupata de  riscul ca Romania sa intre pe termen scurt in insolventa , acest risc a crescut in mod asimptotic in ultimii trei ani si continua sa creasca in acelasi mod in fiecare zi. De ce ? Raspunsul la aceasta intrebare nu este dificil :  in ultimul deceniu romanii nu au investit suficient, dar au consumat  si s-au indatorat cu mult mai mult comparativ cu veniturile obtinute din  munca si  din capital. In acest context, propensiunea sau motivatia pentru cosum a fost, din pacate, cu mult mai mare decit dorinta de a economisi , de a investi si de a utiliza eficient munca si capitalul. Mai ales in ultimii trei ani, obsesia pentru consum si indatorare coroborata cu ineficacitatea si ineficienta factorilor de productie au adus Romania in pragul colapsului economic, social si politic. Datele prezentate in continuare confirma validitatea acestui punct de vedere.

Nota.  Pentru estimarea indicatorilor din tabelul precedent au fost utilizati urmatorii coeficienti de conversie:  3,7608 lei/euro in 2008; 4,2373 lei/euro  in 2009 si 4,1507 lei/euro in 2010.  Acesti coeficienti au fost calculati in functie de valorile in lei si in euro ale produsului intern brut comunicate de Institutul National de Statistica.

 Ce concluzii pot fi formulate analizind dinamica variabilelor  ( agregatelor ) macroeconomice formalizata in tabelul de mai sus? In primul rind, este evident faptul ca in ultimii trei ani, ani de grava criza economica, cheltuielie pentru consum au fost in Romania exagerat de mari in raport cu veniturile brute din munca si din capital., respectiv in raport cu cheltielile pentru investitii. Ori, aceasta obsesie pentru consum si dezinteresul pentru proiecte de investitii implica in mod inevitabil costuri si riscuri majore. Mai ales din acest motiv, datoria externa totala a Romaniei a crescut asimptotic in perioada decembrie 2004 - septembrie 2010 : de la 21,5 la 89,3 miliarde de euro. In al doilea rind , trebuie mentionat ca politica curbelor de scrificiu impusa salariatilor de executiv si de patronate, politica dublata de majorarea aberanta a  impozitelor si a taxelor, a determinat la nivel macroeconomic o reducere semnificativa a deficitului  venituri versus cheltuieli: de la 33,676 miliarde euro in 2008, acest deficit a scazut la 19,154 miliarde euro in 2009 si la 7,634 miliarde euro in primele sase luni ale acestui an. Dar cu ce pret ? Pretul platit de populatie si de patronate pentru acest mix aberant de politici macroeconomice este de-a dreptul tragic: diminuarea in termeni nominali a veniturilor brute din munca si mai ales a investitiilor. Astfel, veniturile brute din munca au scazut in termeni nominali comparativ cu perioadele precedente cu 14,2 % in 2009  si cu 0,1 % in primele sase luni ale acestui an, in timp ce cheltuielile de investitii au  scazut cu 32,1 % in 2009  si cu 14,4 % in primule sase luni ale acestui an !

Din cele prezentate, rezulta foarte clar ca ineficacitatea politicilor economice impuse de Guvern in ultimul deceniu, efectele actualei crizei economice din UE si din SUA, motivatia exagerata pentru consum si indatorare , precum si eficienta foarte scazuta scazuta a activitatilor economice si administrative reprezinta cauzele cele mai importante ale acestui esec fara precedent in istoria Romaniei, esec denumit de Tom Gallagher :   ” deceniul pierdut al Romaniei”. Pe de alta parte, din cele prezentate rezulta la fel de clar cit de ineficace si de ineficiente sunt ” socurile electrice ” impuse Romaniei de FMI. Pentru ca reducerea la jumatate si in doar citeva luni a deficitului  venituri versus cheltuieli  prin amputarea salariilor si cresterea impozitelor a  determinat  disfunctii majore in ceea ce priveste capacitatea de regenerare a celor doua resurse esentiale pentru  orice tara si  orice economie: munca si capitalul. Cu alte cuvinte, “reforma” FMI a reusit, dar “pacientul” nu va reusi sa supravietuiasca! Desigur, intr-o asemenea eventualitate oficialii FMI vor spune :” Este problema pacientului si nu a noastra. Tratamentul prescris de noi a fost corect”. Din aceasta perspectiva, ma tem ca “deceniul pierdut al Romaniei” nu reprezinta doar un “accident de parcurs “. Ma tem ca actualul declin al Romaniei reprezinta, la scara istorica, un fenomen ireversibil…

Surse de date:

• 1. Tom Gallagher, Deceniul pierdut: mirajul integrarii europene dupa anul 2000, Editura ALL, 2010.
• 2. Institutul National de Statistica, Conferinta de presa, 19 martie, 2009.
• 3. Institutul National de Statistica, Buletin statistic lunar, 9/2009
• 4. Institutul National de Statistica, Conferinta de presa, 22 martie 2010.
• 5. Institutul National de Statistica, Buletin Statistic lunar, 9/2010.
• 6. Institutul National de Statistica, Conferinta de presa, 12 noiembrie, 2010.
• 7. Banca Nationala a Romaniei, Seturi de date.

Pentru zonaeconomica.ro,

Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Țăran, Catedra de Management, Facultatea de Economie si de Administrare a Afacerilor, Universitatea de Vest Timisoara.

18.11.2010, autor : Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Taran 

Conf.Univ.Dr.Mircea Cosea

Fac parte dintre cei care sunt de pãrere cã este necesar un sistem unic de salarizare pentru personalul bugetar, desi nu cred în virtutile unicitãtii ca principiu de concepere a economiei moderne. Cred însã cã avem „acum” nevoie de un sistem unitar, tocmai pentru a anihila un alt principiu care s-a împãmântenit dupã 1990, acela al „clientelei salariale”, prin care puterea politicã, indiferent de culoarea ei, a încercat sã cumpere bunãvointa unor categorii socio-profesionale sau sã-si recompenseze corpul de activisti.

Modul în care se preconizeazã crearea acestui sistem unitar nu mi se pare însã a fi cel mai indicat din cauza nerespectãrii altui principiu, de data aceasta metodologic, acela al legãturii intrinsece dintre parte si întreg.
Sistemul de salarizare, în orice context naþional sau istoric ar fi plasat, este o parte a asa numitului model social preluând caracteristicile de bazã ale acestuia si fiind în relatie de competitivitate cu celelalte elemente componente ale modelului.
Problema apare atunci când dorim sã analizãm raportul dintre sistemul de salarizare si modelul social, din simplul motiv cã, pânã la aceastã datã, România nu are un model social nici la nivel de concept si nici la nivelul acceptãrii sale de cãtre populaþie si clasa politicã.
La nivelul Uniunii Europene, existã mai multe tipuri de modele sociale ca urmare a filozofiei adoptate în conceperea raportului dintre rolul si ponderea pe care statul si cetãþeanul îl au în colectarea si distribuirea veniturilor destinate nevoilor sociale. Indiferent însã de tipul de model (modelul capitalismului
liberal europen, modelul capitalismului european continental, modelul social democrat scandinav, modelul mediteranean) elementele componente sunt aceleasi si se interconditioneazã reciproc în realizarea tipului
de societate pe care modelul si-l propune.
Astfel, modelele sunt o îmbinare a patru elemente de bazã: politica demograficã, politica creãrii si mentinerii locurilor de muncã, politica echilibrãrii raportului dintre generatii (fortã de muncã în pregãtire si fortã de
muncã pensionatã), politica salarialã bazatã pe principiul echilibrãrii raportului dintre productivitatea socialã si venituri salariale.
Apare evident faptul cã, prin structura sa, modelul social este o creatie ce serveste atingerii unui obiectiv strategic de dezvoltare nu numai în plan economic ci si social, nu numai pe termen mediu si scurt, ci si pe termen lung, nu numai în conditii conjuncturale, ci si de normalitate.
A concepe un sistem unic de salarizare în condiþiile în care lipseste o viziune strategicã asupra celorlalte elemente componente ale modelului este, desigur, riscant si, mai ales, fãrã o finalitate pe termen lung si deoarece momentul conceperii nu este de normalitate, ba din contrã, de crizã. În aceste conditii, sistemul unic de salarizare va deveni inevitabil un sistem marcat de penuria de resurse, adicã un sistem cu aplicabilitate conjuncturalã fãrã vocaþie de stimulare si reglemetare a pieþei muncii în conditiile relansãrii economiei.
Iatã de ce cred cã procesul ar trebui sã aibã un sens diferit, prin conceperea mai întâi a modelului social - fie prin preluarea din experienþa UE, fie prin efort propriu  si mai apoi a pãrþilor lui componente prin înþelegerea necesitãtii compatibilizãrii viziunii asupra fiecãrei componente atât cu viziunea generalã, cât ºi cu intercondiþionalitatea ce existã între ele.
Spre deosebire de activitãþile industriale în care este posibilã fabricarea separatã a fiecãrei piese ºi apoi asamblarea lor într-un mecanism functional, în activitãtile de management social crearea separatã a componentelor ori nu permite o asamblare într-un sistem, ori asamblate cu forþa pot duce la nefunctionalitate sau chiar la accidente cu deteriorãri grave ale sistemului.

04 mai 2009, autor : Conf.Univ.Dr.Mircea Cosea

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

“Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională,

ci acel aranjament fiscal care atentează cât mai puţin la proprietatea privată[...]

Opţiunea între cota unică şi impozitarea progresivă este, din punct de vedere ştiinţific,

absolut irelevantă. Natura problemei este exclusiv politică. Impozitul nu este o problemă

intrinsecă a economiei de piaţă ci, prin definiţie, una a sistemului politic.

Ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, şi nici nu poate „calcula”

un pretins „optim fiscal”, fără ruşinea de a degenera într-o cruntă butaforie.[...]“

Conf.Univ.Prof.Dr.Cosmin Marinescu

Conf.Univ.Dr.Cosmin Marinescu

Anul 2004 a fost momentul de graţie al naşterii cotei unice în România. Proiectată în laboratoarele politice ale defunctei Alianţe D.A., cota unică de impozitare a purtat, şi până în prezent, insigna de ultim bastion al politicilor economice de dreapta. Căci, pe fondul tumultos al crizei economice, păstrarea cotei unice era fluturată ca cel mai autentic (şi de dreapta) succes de politică economică. În acelaşi an 2004, în suplimentul economic al ziarului Ziua, Varujan Vosganian - care avea să devină mai apoi Ministru de Finanţe - îşi fixa condeiul asupra virtuţilor politicii fiscale liberale, una clădită pe şi în jurul regimului fiscal al cotei unice. În acel supliment economic, la sfârşit de martie 2004, publicam articolul intitulat „Cota unică de impozitare sau despre jumulirea gâştei”.

Extrasă din contextul politic al momentului, miza articolului era una de sorginte ştiinţifică. Atunci, ca şi mai târziu - în alte studii şi articole, am căutat să arăt de ce opţiunea pentru un anumit regim fiscal nu este şi nu poate fi una ştiinţifică, ci în esenţă o problemă politică. Avem nevoie, apoi, de înţelegerea încă unei idei esenţiale. Anume că regimul cotei unice de impozitare nu este, prin definiţie, fundamentul unei politici fiscale liberale. De fapt, „revoluţia” cotei unice din Centrul şi Estul Europei a fost asociată politicilor economice de dreapta pentru că, pe un fond comun de liberalizare şi concurenţă fiscală, adoptarea cotei unice a însemnat - în aproape toate cazurile - reducerea impozitării.

Cotă unică sau impozit progresiv? O falsă problemă…

În pasiunea tuturor dezbaterilor asupra naturii regimului fiscal, „specialiştii” au neglijat tocmai elementul esenţial: povara fiscală generală.

Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională, ci acel aranjament fiscal care atentează cât mai puţin la proprietatea privată. Opţiunea adevărată şi realistă - în viitorul apropiat - este între a avea impozite mai mari, adică un stat paternalist, lăbărţat de reflexe socialiste, sau impozite mai mici, adică un stat limitat la domnia legii şi a dreptului (de proprietate), care descătuşează libertatea economică şi, odată cu aceasta, prosperitatea.

Motivul revenirii mele pe tărâmul dezbaterii „cotă unică vs. impozit progresiv” ţine de lămurirea a două idei simple: 1) că o politică fiscală liberală nu poate fi decât o politică a impozitelor mici; 2) că virtuţile cotei unice de impozitare sunt, de fapt, virtuţile unei reduceri consistente a poverii fiscale.

Ştiinţa economică şi istoria ne demonstrează că impozitele mari şi redistribuirea avuţiei în societate nu au fost şi nu pot fi ancore ale prosperităţii economice. Nicio ţară nu şi-a clădit dezvoltarea, durabil, pe impozite mari. Să nu uităm că, în ultimele decenii, performanţele statului bunăstării din Europa Occidentală au însemnat tot mai palide rate de creştere economică, şomaj înalt, antreprenoriat modest şi, recent, aducerea sistemelor de asigurări sociale aproape în pragul colapsului.

Iar dacă ne întoarcem cu câteva sute de ani în urmă, adică foarte departe de tentaţiile actuale ale democraţiei, desluşim şi care este anatomia „politicii fiscale”. Pentru că atunci, J. B. Colbert, „trezorierul soare” al lui Ludovic al XIV-lea, nu se sfia să pună impozitarea pe acelaşi taler metaforic cu jumulirea gâştelor. O zicere de duh care trimite necondiţionat la adevărul despre stat şi impozit. Pe de o parte, adevărul că impozitul nu este un „schimb voluntar” între cetăţeni şi stat, ci însăşi instituţionalizarea coerciţiei statale. Pe de altă parte, adevărul că problema reală a oricărei dezbateri fiscale ţine mai degrabă de numărul penelor jumulite (nivelul general al impozitării), nu atât de modul de jumulire a gâştei (natura impozitării). Căci, indiferent dacă „jumulirea” se face uniform sau proporţional (în cotă unică), ceea ce este important ţine de şansele rămase gâştei contribuabile de a zbura, de a se dezvolta.

Opţiunea între cota unică şi impozitarea progresivă este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Natura problemei este exclusiv politică. Impozitul nu este o problemă intrinsecă a economiei de piaţă ci, prin definiţie, una a sistemului politic. Ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, şi nici nu poate „calcula” un pretins „optim fiscal”, fără ruşinea de a degenera într-o cruntă butaforie. Statul este, după cum a demonstrat Ludwig von Mises, incompatibil cu principiile calculului economic de rentabilitate, deci şi cu ideea de „optim”.[...]

Citeste mai mult

Articolul de faţă a fost publicat iniţial în Forbes România, martie 2010.

Autor : Conf.Univ.Prof.Dr.Cosmin Marinescu

Preluat de zonaeconomica.ro prin amabilitatea CENTRULUI PENTRU ECONOMIE SI LIBERTATE / ecol.ro

Sursa : ecol.ro

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved