We Will Always Love You, Whitney Houston,
we will miss you Whitney

Sursa : youtube.com
I have nothing, Whitney Houston - Bodyguard

Sursa : youtube.com

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved

Teza lui Ludwig von Mises

În articolul său „Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen”, Ludwig von Mises a demonstrat o dată pentru totdeauna că, în regim de planificare socialistă, nu există mijloacele indispensabile calculului economic şi, de aceea, însăşi economia socialistă este „imposibilă” („unmöglich”) - nu doar ineficientă sau mai defavorabilă inovaţiilor sau dirijată fără beneficiul informaţiilor descentralizate, ci efectiv, cu adevărat şi literalmente imposibilă.

În acelaşi timp, el a stabilit că, pentru existenţa şi evoluţia societăţii umane, condiţiile necesare şi suficiente sunt libertatea, proprietatea şi banii neviciaţi: libertatea fiecărui individ de a produce şi de a se angaja în schimburi conform judecăţilor sale de valoare şi estimărilor anticipative ale preţurilor, independent formate; proprietatea privată neobstrucţionată asupra mijloacelor de producţie de toate tipurile şi ordinele, ca şi asupra bunurilor de consum; şi existenţa unui mijloc universal de efectuare a schimburilor, a cărui valoare să nu suporte variaţii dramatice sau imprevizibile.

Abolind fie şi numai una dintre aceste instituţii, societatea umană se dezintegrează într-o sumedenie de economii izolate autarhic şi de triburi prădalnice. Dar nu numai existenţa societăţii umane devine imposibilă o dată cu abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie de către un stat socialist de dimensiuni planetare; analiza lui Mises implică, de asemenea, faptul că socialismul distruge semnificaţia praxeologică a timpului şi anulează contribuţia specific teleologică a umanităţii la configurarea universului.

[...]

Concluzie

Semnificaţia articolului publicat de Mises în 1920 trece mult dincolo de demonstraţia devastatoare a imposibilităţii economiei şi societăţii socialiste. Articolul furnizează raţiunea de a fi a sistemului preţurilor, a pieţelor absolut libere, a inviolabilităţii proprietăţii private şi a banilor neviciaţi. Mesajul său va continua să fie relevant câtă vreme economiştii şi politicienii vor mai dori să înţeleagă de ce chiar şi intervenţiile guvernamentale minore nu aduc niciodată rezultate benefice din punct de vedere social. „Calculul economic într-o comunitate socialistă” este, cu siguranţă, unul dintre cele mai importante articole economice scrise în acest secol.

Citeste mai mult

22.01.2012

Sursa : Institutul Ludwig von Mises Romania / mises.ro

Autor : Joseph T. Salern
english

Traducere de Dan Cristian Comănescu

Traducere după Joseph T. Salern, Postscript: Why Socialist Economy is „Impossible”, efectuată cu permisiunea autorului şi a Institutului Ludwig von Mises din Auburn, Alabama.

© 2005 Institutul Ludwig von Mises - România pentru ediţia în limba română.

Toate drepturile apartin :  © Institutul Ludwig von Mises - România

Prof.Univ.Dr.Cristian Paun

Zilele trecute am asistat din nou la o mostră de socialism pur a unei guvernări de “dreapta” care se încăpăţânează să creadă în creşterea economică şi ieşirea din criză prin creşteri de impozite şi taxe (în condiţiile în care în toate ţările din lume care îşi doresc cu adevărat creştere economică durabilă reformele fiscale şi facilităţile fiscale sunt la ordinea zilei, eliberarea resurselor necesare făcându-se printr-o limitare drastică şi control asupra cheltuielilor statului devenite peste tot în lume nesustenabile de economiile private).

Oricât de optimişti am vrea să fim pentru anul care urmează nu avem motive prea multe în favoarea acestul lucru. Şi asta nu pentru că ar intra Europa într-o nouă criză (eu zic că nici nu a ieşit din cea veche încă) sau pentru că în China a încetinit creşterea economică periculos de mult. Ci pentru că în România se bate pasul pe loc în dulcele stil românesc la ceea ce înseamnă reformă structurală.

[...]

Reforma statului, şi în mod particular reforma fiscală, este şi va rămâne multă vreme o simplă Poveste de Crăciun colindată pe mai multe voci de către politruci lipsiţi de o minimă moralitate. Menţinerea noastră cu forţa în acest lagăr al sărăciei şi în această aparentă libertate economică deja de mult prea mulţi ani devine tot mai frustrantă pentru generaţiile care s-au pierdut şi care încă se vor mai pierde de acum înainte.

Citeste mai mult

28.12.2011, prin amabilitatea : Prof.Univ.Dr.Cristian Paun / cristianpaun.finantare.ro

Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Taran

Fara indoiala, exista in aceste zile foarte multa incertitudine si ingrijorare in legatura cu un posibil  colaps  monetar, financiar si economic al Zonei Euro si al SUA. Foarte multi lideri de opinie au mediatizat  in ultimile saptamini tot felul de ipoteze si de scenarii referitoare la aceasta dramatica  eventualitate. In acest context deprimant, intentionez sa reiterez un punct de vedere  pe care l-am comunicat opiniei publice  acum trei ani , un punct de vedere foarte diferit de nenumarate alte puncte de vedere de aceeasi natura. Dar in ce consta punctual meu de vedere? Acum trei ani, deci,  intr-un succint text intitulat  Ce se intimpla cu economia americana ? , text publicat in presa de mare tiraj, am formulat urmatorul punct de vedere: criza sistemului financiar global care a inceput in SUA in cel de al doilea semestru al anului 2008 nu a fost determinata in mod decisiv  de lacomia bancherilor si de reglementarea insuficienta si inadecvata a pietelor si a instrumentelor financiare, asa cum sustineau si sustin majoritatea politicienilor , a liderilor de opinie si chiar a expertilor. Inainte de orice,  criza financiara si economica  globala care s-a declansat acum trei ani reprezinta  o consecinta inevitabila a colapsului  din ultimul deceniu al competitivitatii in majoritatea tarilor din asa numitul grup G7 ( SUA, Canada, Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie si Italia ). Acesta implozie a competitivitatii economice in  SUA, Marea Britanie, Franta, Italia, Canada si Japonia, precum si cresterea fara precedent a competivitatii Chinei, Rusiei si Braziliei  reprezinta principalele cauze ale actualelor disfunctii si dezechilibre din economia globala. Acest punct de vedere, extrem de singular in momentul publicarii textului meu si din pacate si acum , se baza pe urmatorul argument: indiferent de context, competitivitatea la nivel macroeconomic presupune pe termen lung exporturi nete ( exporturi  - importuri ) pozitive. In mod evident, daca  pe termen lung o tara nu reuseste sa exporte mai mult decit importa, acea tara se va confrunta la un moment dat cu  o acuta penurie de resurse valutare si financiare. In opinia mea, aceasta ecuatie macroeconomica reprezinta un instrument analitic exceptional de important in ceea ce priveste evaluarea competivitatii si a fezabilitatii financiare a natiunilor. Spre exemplu, daca pe termen lung importurile nete ale unei tari sunt pozitive, atunci este evident ca acea tara va beneficia de  excedente valutare direct proportionale cu  excedentele sale comerciale. In caz contrar, deficitele comerciale vor determina , mai devreme sau mai tirziu, colaps si insolventa valutara si financiara  la nivel macroeconomic. Aceasta relatie de tip cauzal  intre venituri si cheltuieli este binecunoscuta si la nivel microeconomic. Astfel, daca pe termen lung veniturile operationale ale unei companii sunt in mod semnificativ mai mari decit cheltuielile aferente, atunci acea companie este fezabila din punct de vedere financiar. In caz contrar, companiile sunt afectate pe termen scurt de insuficienta  lichiditatilor si pe termen lung de riscul de insolventa sau de faliment.  


Din pacate, relatia de tip cauzal dintre excedentele comerciale si fezabilitatea financiara  nu mai reprezinta de ceva timp un criteriu primordial si universal de clasificare a competivitatii si a fezabilitatii financiare a natiunilor. Mai nou, majoritatea expertilor si asa numitele agentii de rating au substituit aceasta corelatie esentiala prin standarde sofisticate, dar in mare masura inadecvate, de evaluare a fezabilitatii financiare a asa numitelor tari cu economie dezvoltata , pe de o parte, respectiv a tarilor cu economii emergente sau in curs de dezvoltare, pe de alta parte. Din acest motiv, asistam acum la un spectacol cu adevarat grotesc: nenumarati asa zisi experti din agentiile de rating acreditate de Wall Street implora Congresul SUA sa aprobe majorarea   plafonului  de creditare  a executivului de catre FED, deoarece in caz contrar Casa Alba va intra efectiv in faliment si in aceasta situatie ratingul AAA  acordat guvernului SUA de catre aceste agentii, rating care indica o capacitate maxima de rambursare a datoriilor, se va dovedi cea mai mare eroare sau mai degraba dezinformare din istoria  SUA si nu numai !  

In acest context, se poate formula urmatoarea intrebare: puteau fi oare anticipate iminenta insolventa a   statului american si criza monedei unice europene?  In opinia mea, implozia  balantelor comerciale americane, britanice, franceze, italiene, japoneze si canadiene, cresterea apectaculoasa a excedentelor comerciale in China, Rusia si Brazilia, precum si a exporturilor Indiei indicau inca din 2008 o certa implozie financiara si economica in SUA si in G7, respectiv o crestere fara precedent a puterii financiare a Chinei,  Rusiei si  Braziliei.   Datele din urmatorul tabel valideaza suficient de convingator, cred ,  opinia anterioara, o opinie  contestata cu vehementa de suporterii SUA si ai Occidentului.   

-miliarde dolari -

 
Intr-adevar, datele anterioare indica o implozie fara precedent a competitivitatii SUA, Marii Btitanii, Frantei si Italiei, un declin accentuat al competitivitatii Japoniei si Canadei, precum si faptul, cu totul inedit, ca cele mai competitive natiuni ale ultimului deceniu au fost Germania, China si Rusia. In acest context, cred ca trebuie subliniata in special performanta Germaniei care a devenit liderul mondial al competitivitatii mai ales datorita exceptionalei calitati a celor 7,6 milioane de ingineri, tehnicieni si muncitori din redutabila industrie germana.

In ceea ce priveste dinamica  din ultimul deceniu a competivitatii tarilor din  Zona Euro si din Uniunea Europeana, aceasta indica, din pacate, stagnare si regres in marea majoritate a acestor tari. Analizind datele din urmatorul tabel,rezulta ca doar cinci tari din Zona Euro ( Germania, Olanda, Irlanda , Belgia si Finlanda ) au inregistrat excedente comerciale sistematice in ultimii noua ani, celelalte tari din aceasta zona ( Austria, Cipru, Franta, Grecia, Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovacia, Slovenia si Spania ) nefiind nici pe departe capabile de o asemenea performanta. In al doilea rind, datele din urmatorul tabel  indica cu certitudine ca Irlanda a reusit sa devina in ultimul deceniu una din cele mai competitive tari din Zona Euro. Intr-un clasament al tarilor din Zona Euro realizat in functie de valoarea excedentelor comerciale din ultimii trei ani, Irlanda ocupa un remaecabil loc doi, imediat dupa liderul mondial Germania ! Drept urmare, este evident faptul ca cei care s-au grabit  acum citeva saptamini sa prognozeze iminenta  insolventa a Irlandei nu au tinut cont  de toate datele problemei. Pentru ca un stat care realizaeaza in 2010 un produs intern brut de 204,2 miliarde de dolari, iar in perioada 2008 - 2010  un excedent comercial  de 156,128 miliarde de dolari se afla foarte departe de insolventa, ca sa zic asa. In Irlanda, la fel ca si in Islanda, nu statul este afectat de pericolul insolventei, ci capitalurile speculative de tip off shore care au invadat tara in ultimii ani. Ceea ce este cu totul si cu totul altceva, la fel ca si in cazul anecdotelor de tip Radio Erevan!

-miliarde dolari-

Pe de alta parte, datele anterioare reflecta o grava disfunctie: tarile din UE care nu fac parte din Zona Euro sunt tari care au un nivel de competivitate foarte scazut comparativ cu Zonei Euro in ansamblu. Intr-adevar, din cele 11 tari member ale UE care nu fac parte din Zona Euro, doar Danemarca, Suedia si Cehia au inregistrat in ultimii noua ani exporturi nete pozitive. Incepind cu 2008, din  acest grup de elita al Zonei Non -Euro  face parte si Ungaria, care in ultimii trei ani a realizat exporturi nete de aproape 15 miliarde dolari. Dar care este situatia in celelalte tari din Zona Non - Euro ?  Situatia este urmatoarea: in ultimii noua ani  deficitul commercial al Marii Britanii a fost de 1 117,314 miliarde dolari, al Poloniei  -  de 157,476 miliarde dolari; al Romaniei  -  de 140,191 miliarde dolari; al Tarilor Baltice  -  de  92,239  si al Bulgariei  -  de  62,692 miliarde dolari.  Aceste comtraperformante indica riscuri majore in ceea ce priveste includerea tarilor mentionate in Zona Euro.  

 Dupa parerea mea, situatiile analitice prezentate anterior  reflecta un fapt inedit dar previzibil: procesul de globalizare economica din ultimul deceniu si competitia acerba pentru rezultate si pentru resurse specifica acestui proces a determinat o  bulversare a clasamentului celor mai importanti competitori : SUA, Japonia si Marea Britanie, pe de o parte, respectiv Germania, China si Rusia , pe de alta parte.  Datele prezentate in continuare  refecta si mai concludent aceasta bulversare.

 

Intr-adevar, datele precedente indica foarte clar exceptionalele progrese economice din ultimul deceniu ale Chinei , Germaniei si Rusiei , atit in ceea ce priveste cresterea economica , dar mai ales in ceea ce priveste indatorarea  externa aferenta acestei cresteri. Pe de alta parte, datele precedente reflecta cresterea asimtotica a  indatorarii externe  in cazul Japoniei , SUA si Marii Britanii, crestere extrem de riscanta si de ineficienta in raport cu cresterea lenta a produsului intern brut. Cu alte cuvinte, cresterea spectaculoasa a competivitatii exporturilor in Germania, China si Rusia a determinat , in doar un deceniu, o spectaculoasa rocada in clasamentul celor mai importanti competitori la nivel global. Drept urmare, China, Germania si Rusia au reusit sa devanseze SUA, Japonia si Marea Britanie, atit in privinta cresterii economice, dar si in privinta competivitatii exporturilor si a fezabilitatii financiare.

Ce concluzii suplimentare ar putea fi formulate pe baza situatiilor analitice prezentate anterior ? In primul rind,cred ca  trebuie subliniat faptul ca insolventa Greciei si a SUA reprezinta efecte determinate de aceeasi cauza: cresterea nesustenabila a imprturilor si a datoriei publice. Si cum poate fi solutionata o asemenea problema ? Intr-o asemenea situatie, este nevoie mai intii de o crestere semnificativa si pe termen lung a competitivitatii companiilor grecesti si americane , atit pe pietele interne , cit si externe. Nici mai mult, dar nici mai putin ! Apoi, pe masura ce se diminueaza deficitele comerciale, trebuie reduse deficitele guvernamentale prin restructurarea serviciilor publice si amputarea costurilor inutile. Ar mai fi de adaugat ca inversarea etapelor acestui proces de resuscitare a competivitatii interne si externe reprezinta o foarte mare greseala, pentru ca , in acest caz, amputarile bugetare genereaza  in mod instantaneu recesiune si blocheaza relansarea productiei interne si a exporturilor. Ceea ce , din pacate, s-a intimplat deja in Romania si in Grecia. Desigur, este cu mult mai simplu sa amputezi cheltuieli, decit sa stimulezi prin politici publice relansarea competitivitatii interne si externe a secorului privat al economiei. Din acest motiv, atit la Bucuresti,  cit si la Atena procesul de resuscitare a solvabilitatii valutare a inceput prost. Ori , se stie, ceea ce incepe prost  se termina si mai prost ! Pentru ca daca un guvern are de rambursat credite externe, atunci acel guvern trebuie sa incerce sa stimuleze prin politici publice atit substituirea importurilor prin productie interna, cit si redresarea exporturilor. Pentru ca doar asa poate fi evitata insolventa valutara. Cum altfel pot fi obtinute resursele valutare pentru finantarea creditelor externe ?  Ce este atit de greu de inteles ? Este foarte clar ca eludarea corelatiei dintre valoarea exporturilor nete  si gradul de solvabilitate valtara implica efecte tragice pe termen lung. Din pacate, de aproape trei ani, nici Traian Basescu, nici Emil Boc si nici macar liderii Opozitiei  nu au inteles ca statul roman nu-si poate rambursa datoria externa din resursele FMI, ale UE sau ale Bancii Mondiale. Pentru a rambursa o datorie externa de aproape 60 de miliarde de dolari, statul roman trebuie sa stimuleze companiile din Romania sa obtina acesti bani din exporturi. Ori , daca nu exista o alta solutie , de ce nici Puterea si nici Opozitia nu fac absolut nimic in acest sens ? Repet, nu i-am auzit niciodata vorbind despre asa ceva, nici  pe seful statului, nici pe seful executivului si nici pe liderii Opozitiei . Dar nu numai la noi se intimpla asa ceva. Din cite inteleg, recentele negocieri privind identificarea unor solutii de evitare a insolventei statului american dintre presedintele Obama si liderii republicani din Congres sunt la fel de lipsite de eficacitate ca si cele de la Bucuresti. Este evident ca nici presedintele Obama si nici preopinentii sai republicani, la fel ca si predecesorii lor, nu au inteles ca insolventa  statului american nu pote fi aminata la nesfirsit prin simpla tiparire  de dolari. Statul american, la fel ca si statul grec sau roman, isi va putea plati datoriile externe doar daca va stimula exporturile in UE,  in China, in Germania , in Rusia si in toate celelalte piete externe in care exista cerere nesatisfacuta. Desigur, acest moment al adevarului reprezinta o mare incercare pentru poporul american. Ideea ca tara lor ar putea intra in faliment  reprezinta un adevarat cosmar pentru majoritatea americanilor. Dar toate astea nu prea mai conteaza. Pina la urma  americanii vor trebui sa inteleaga ca bancherii  sunt oameni cu inima de piatra, ca sa parafrazez un pitoresc personaj al lui Mario Vargas Llosa. Si ca cel mai intelept lucru este sa nu ai de a face cu asemenea oameni. Iar cind  americanii vor intelege asta, nu vor mai lua in tragic nici falimentele , nici prabusirea visului american si nici faptul ca peste patru ani China va deveni cea mai mare putere economica a lumii…

In sfirsit, datele prezentate anterior indica cu claritate ca Zona Euro este in ansamblul sau o zona monetara in care exporturile nete au fost tot timpul pozitive in ultimul deceniu, datorita mai ales exceptionalei competitivitati a exporturilor germane.Din aceasta cauza, moneda euro nu s-a depreciate in raport cu nici o alta moneda. Dimpotriva, datorita acestui aflux valutar continuu, moneda euro este in prezent supracotata pe pietele valutare , ca si francul elvetian. Rezulta , deci, ca exportatorii din Zona Euro sunt dezavantajati in mod sistematic de aceast curs de schimb nejustificat de mare al monedei euro. Desi pina acum moneda euro s-a dovedit extrem de stabila, aceasta stabilitate implica, deci, exporturi nete pozitive pe termen lung. Din acest motiv , este evident ca includerea in Zona Euro a unei tari ca Marea Britanie ar volatiliza foarte rapid actuala stabilitate monetara din acesta zona datorita uriaselor deficite comerciale britanice. Deasemenea, trebuie subliniat faptul ca supraindatorarea externa a guvernului grec si insolventa generata de aceasta strategie financiara imprudenta nu reprezinta probleme ale monedei euro sau ale Zonei Euro, ci pur si simplu probleme ale Greciei. Pe care grecii trebuie sa si le resolve, la fel ca si americanii, portughezii , romanii sau maghiarii, prin majorarea exporturilor si reducerea importurilor. Deocamdata , multi greci spera ca Germania va finanta in mod nerambursabil o parte din datoria statului lor. Nu au beneficiat oare polonezii si maghiarii de o asemenea clementa in 1990 ? Dar acele vremuri fericite au trecut demult. Iar in vremurile de acum, asa cum spune prietenul meu Buju Ternovici,  nu are nici un rost sa ceri pomana de la nemti si organizare de la romani !

28.07.2011, pentru zonaeconomica.ro,

Conf.Univ.Dr.ing.Nicolae Taran                                                                                            

Surse de date:

• 1. UN, International Trade Statistics Yerbook, 2010.
• 2. IMF, World Economic Outlook Database. 

Sursa : youtube.com / arq.ro

28 iulie 2011, zonaeconomica.ro

Urmariti in premiera, etapa cu etapa, realizarea conectarii infrastructurii noastre la cea Europeana

>

Sursa : webtv.money.ro

24.02.2011, Echipa Zonaeconomica.ro

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved

In 23 februarie 2011, la The Money Channel - The Money Show

Sursa : tmctv live

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved

“…atunci cind cei condusi CRED in HARUL conducatorului lor,

este evident ca acestia accepta neconditionat deciziile acestui conducator.”

Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Taran

Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Taran

In teoria politica , in sociologie si in teoria managementului, puterea este un concept care a determinat si va determina nenumarate controverse. In acest context, puterea este definita , in sens foarte general , drept capacitatea unor persoane sau institutii de a afecta prin anumite mijloace atitudinile si actiunile altor persoane sau institutii. Din acest punct de vedere, exercitarea  puterii implica  asentiment ( consimtamint ,supunere ) sau, in caz contrar,  utilizarea unor mijloace de costringere violente sau nonviolente, legitime sau nelegitime.  Din aceasta perspectiva, exista o idee aproape unanim acceptata in politologie, sociologie sau in teoria managementului: exercitarea puterii, intr-o forma sau alta este o conditie necesara in ceea ce priveste existenta pe termen lung a unor colectivitati umane. Cu alte cuvinte, existenta sociala implica in mod necesar relatii asimetrice de putere intre persoane si grupuri, respectiv o distributie inegala a puterii intre persoane si grupuri. Pe de alta parte, marxistii , libertarienii si anarhistii contesta vehemant necesitatea distributiei inegale a puterii si a autoritatii ( conceptul de autoritate implica asentiment in ceea ce priveste utilizarea coercitiei). In ceea ce priveste libertarienii si liberalii conservatori , a existat si exista inca un triumfalism pseudostiintific de tip Newton - Darwin in ceea ce priveste postularea asertiunii că prin ” alegeri democratice ” sau ” piete libere “sunt posibile decizii colective care sa determine  o eliberare de facto a persoanelor de ” tirania ” statului sau a companiilor.
Dupa parerea mea, actualele conceptii despre putere din lumea stiintifica occidentala si nu numai sunt mai degraba ideologice si nu stiintifice. Pentru ca in urma cu patru decenii Keneth Arrow, un savant ai caror parinti au fost evrei care s-au nascut in Romania, a demonstrat ca nu poate exista o forma democratica de elaborare a unor decizii colective care sa fie compatibile cu ansambluri complexe de optiuni  individuale divergente. Cu alte cuvinte, prin ” alegeri libere ” nu pot fi adoptate decizii care sa fie pe placul tuturor votantilor. Ceea ce reprezinta, incontestabil , un adevar intuitiv. Keneth Arrow demonstreaza stiintific, deci, ca  deciziile cele mai bune pentru interesele si aspiratiile colectivitatilor umane le pot lua doar anumiti conducatori si nu grupuri de persoane sau ” conduceri colective”. Pe de alta parte, cu citiva ani mai devreme, Kurt Godel, exceptionalul matemtician de origine austriaca, demolase mitul omnipotentei cunoasterii stiintifice prin celebrele sale teoreme de incompletitudine. Drept urmare, nu are nici un rost să mai credem ca pot exista Constitutii sau legi perfect valide, care in virtutea acestei utopii ar trebui respectate cu religiozitate ! In sfirsit , mai recent, John Nasbit a demonstrat ca promovarea interesului individual in detrimentul celui colectiv pe ” pietele libere ” determină o inevitabila alocare neeficienta a resurselor.
In concluzie, triumfalismul stiintific de tip iluminist a detrminat nenumarate esecuri si erezii stiintifice in ultimul secol. S-a dovedit, desi nu ar fi fost nevoie, ca divortul STIINTA - RELIGIE este mai degraba o tragedie , decit ” progres al cunoasterii “. Dupa parerea mea puterea oamenilor ( in calitate de conducatori, artisti, intelectuali, părinti, preoti,profesori, politicieni,fermieri si asa mai departe )  este, inainte de orice, un HAR, un DAR de la DUMNEZEU. Iar cei care au fost inzestrati cu acest HAR, ar trebui sa-l daruiasca si ei celorlalti semeni. Nici o teorie contractualista sau utilitarista a puterii nu valoreaza doi bani in raport cu acest adevar care tine de bunul simt. Oare nu este cumva conducatorul de tip carismatic definit de Max Weber  un conducator dotat cu HAR ? Iar atunci cind cei condusi CRED in HARUL conducatorului lor, este evident ca acestia accepta neconditionat deciziile acestui conducator. De aici si responsabilitatile morale recurente: conduita  conducatorilor implica discernamint si echitate, iar conduita celor condusi implica supunere si constinciozitate. ” Pietele libere ” , ” Democratia liberala ” , normele juridice si  conduitele contractuale reprezinta mijloace mai mult sau mai putin eficiente de promovare a INTERESELOR  de factura materiala. Dar relatia dintre un conducator inzestrat cu HAR si cei care ACCEPTA si PRETUIESC acest HAR  este cu totul altceva. HARUL conducatorilor se transmite  celor condusi prin CREDINTA, IUBIRE, SACRIFICIU, SMERENIE si VENERATIE. Pacat ca cei care scriu manuale de management nu stiu sau au uitat toate astea ! Mare pacat ! Pentru ca Omul nu este doar o fiinta care are o  RATIONALITATE LIMITATA si anumite INTERESE de natura utilitara. Omul este cu mult mai mult de atit. Inainte de orice, Omul este o fiinta care CREDE si care IUBESTE. Desigur , ar fi absurd sa excludem dimensiunea rationala a fiintei umane, ca sa zic asa. Dar a defini fiinta umana doar prin COGITO ERGO SUM este acelasi lucru ca si cum ai inlocui icoana MINTUITORULUI IISUS HRISTOS printr-o caricatura ! Sa-mi fie iertata comparația !

Din Timisoara, pentru zonaeconomica.ro,

Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Țăran, Catedra de Management, Facultatea de Economie si de Administrare a Afacerilor, Universitatea de Vest Timisoara

20.01.2011, autor : Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Țăran

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved 

Geneza Romaniei moderne

Prof.Univ.Victor Neumann

Cît priveşte Moldova şi Valahia, izvoarele culturale franceze au fost acelea care au influenţat procesul de formare al statalităţii moderne. Franţa a jucat un rol-cheie în construcţia statului modern românesc, respectiv, în recunoaşterea internaţională a acestuia la 1859 şi la 1918. Este ştiut însă că Marea Revoluţie Franceză s-a preocupat de extensia socială a naţiunii, de recunoaşterea drepturilor juridice şi civice ale fiecărui individ, de promovarea libertăţii şi egalităţii, ceea ce a contribuit la formularea, explicarea şi asumarea cultural-juridică a noţiunii de cetăţenie. Citoyenneté a fost conceptul-cheie în jurul căruia s-a coagulat identitatea social-politică, adică naţiunea franceză modernă şi contemporană. Deoarece limba franceză a fost relativ repede şi bine însuşită de elitele româneşti, s-a răspîndit opinia conform căreia România e o ţară francofonă, Bucureştiul e “micul Paris”, iar identitatea naţională e una îndatorată modelului francez[6]. Într-adevăr, mesajele Revoluţiei Franceze au avut un oarecare ecou în Principatele Române, motivînd dorinţa elitelor de a înnoi sistemul politic. În contextul în care o mare parte a intelighenţiei române a studiat la Paris, iar Franţa a contribuit la recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor, firesc era ca România să preia de la aceasta legislaţii, construcţii instituţionale, principii filozofico-pedagogice şi cultura identităţii statal-politice. De ce nu s-a întîmplat astfel? De ce naţiunea română nu a devenit una civică, aidoma celei franceze? De ce colectivitatea română a fost şi mai e definită prin noţiunile de neam, popor, etnie, termeni ce trimit la istorie, tradiţie şi cultură şi nu prin acelea de emancipare, libertate individuală, egalitate socială - ca în cazul Franţei? De ce naţiunea română e o naţiune culturală şi nu o naţiune a cetăţenilor, aşa cum e cea franceză? De ce un segment social reprezentînd majoritatea României a fost ignorat sau exclus de la treburile publice? Cum se explică absenţa binelui de obşte din idealurile şi comportamentele intelectuale şi politice româneşti? Dar complexele de superioritate ori inferioritate faţă de “străin”, faţă de “celălalt”?
Modernizarea românească privea mai ales elitele şi mai puţin masa populaţiei. Chiar şi modul de a gîndi al vîrfurilor culturale şi politice era rareori similar celui occidental. Reformele europene au coabitat pe tot parcursul secolului al XIX-lea cu practicile vechii administraţii. Justiţia combina legile inspirate de reformele iluministe occidentale cu recomandările derivînd din textele religioase. Cultura politică a paşoptiştilor români substituia noţiunile fundamentale de libertate şi egalitate promovate de Marea Revoluţie Franceză cu acelea de “dreptate” şi “frăţie”[7]. Libertatea presupunea formarea calităţilor individului, autoconducere, responsabilitate, capacitatea de a reflecta şi de a decide. În locul unei culturi individuale bazate pe libertate în sensul conferit noţiunii de cultura iluminist-occidentală, gîndirea politică românească a preferat vechea cultură colectivă sau, în cel mai fericit caz, orientarea ambivalentă. În  felul acesta, ea şi-a diminuat şansele unei rapide şi eficiente modernizări sociale. Inspirată de biserica bizantină, cultura colectivă a amînat participarea celor mulţi la treburile publice.
Absenţa contractului social, inexistenţa opţiunii politico-economice alternative, ordonarea vieţii în funcţie de tradiţiile colectivităţii şi nu în funcţie de alegerile individuale au întîrziat modernizarea şi integrarea europeană a societăţii româneşti[8]. Formarea gîndirii politice utile modernizării şi promovării democraţiei era aproape imposibil de imaginat în contextul în care România avusese pînă la mijlocul veacului al XX-lea o populaţie majoritar rurală, exclusă de la treburile publice. În epoca formării statului naţional, idealul vechii boierimi se exprima prin dorinţa acesteia de a-şi trimite copiii la studii în Occident şi de a-şi păstra influenţa asupra noii clase politice. Purtînd însemnele unei distincţii faţă de majoritatea locuitorilor ţării, noua elită va formula programele politice paşoptiste şi postpaşoptiste în acord cu propriile viziuni şi cu interesele familiilor din care provenea. Ea avea să reprezinte o categorie socială familiarizată cu valorile occidentale, una care va cocheta cu ideea de Europa şi cu promovarea principiilor europene în cultura română. Aceeaşi elită va încerca să adapteze mesajele Vestului la condiţiile Estului, evitînd o despărţire bruscă de Vechiul Regim. Ea va motiva ignorarea drepturilor individuale prin subsumarea intereselor particulare idealului colectiv, iar pe acesta din urmă îl va defini drept ideal naţional.
Pe de altă parte, prin comportamentul ei, amintita elită ne invită să vedem cum anume şi-au făcut loc în viaţa publică delimitările pe criterii sociale, cultural-religioase şi economice; de ce ţărănimea României nu a beneficiat de o instrucţie alternativă, de una necesară emancipării; de ce societatea oamenilor simpli nu a avut la îndemînă o justiţie corectă, respectiv, de ce nu a funcţionat o egalitate a cetăţenilor în faţa legii; de ce pe parcursul unui secol de la începutul modernizării a fost ignorată urbanizarea satului, instrucţia în temeiul normelor civice, formarea limbajelor social-politice moderne şi a conştiinţei critice.
Într-unul din viitoarele răspunsuri privind locul României şi genul relaţiilor şi înrudirilor ei cu Europa vor trebui luate în considerare diversitatea influenţelor: bizantină, sud-slavă, turcă, rusă, austriacă, germană şi franceză. Adică tot ceea ce a concurat la geneza unei culturi identitare cu vocaţie creativă. Situarea românilor între Orient şi Occident a contribuit la geneza unor valoroase opere literare, artistice, ştiinţifice şi chiar a unor curente de avangardă pentru cultura Europei şi pentru cultura universală. Pe de altă parte, multiplele influenţe invocate au creat ambivalenţe ce se puteau regăsi într-una şi aceeaşi idee naţională, dar şi categorii sociale şi culturi comunitare situate la poli opuşi, împiedicînd adaptarea României la standardele identitar-politice ale Europei.
Contradicţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici, dintre creştini şi evrei, dintre români şi maghiari au izvorît nu numai din insuficienta deschidere spre alteritate, ci şi din neînţelegerea bogăţiei vieţii spirituale şi culturale locale, din limitările autoimpuse de cultura naţională coagulată în jurul unui singur grup etnic şi a unei singure confesiuni religioase. De exemplu, interzicerea Bisericii Greco-Catolice în anii comunismului nu e doar consecinţa regimului totalitar instaurat de Moscova, ci şi urmarea unei îndelungate polemici interconfesionale şi a unei marginalizări a acestei biserici minoritare în perioada interbelică de către intelighenţia română laică şi religioasă ori de majoritatea societăţii. Parţial, aşa s-au motivat şi înstăpînit o parte din polemicile dramatice, din ideologiile extreme şi din partizanatele comunitare. Desprinderea de vechiul habitat a generat numeroase ambivalenţe, dar ele nu au fost exploatate în favoarea societăţii în ansamblul său ori nu au fost asumate cu scopul ieşirii de sub servituţile comunitariste. Ceea ce atrage atenţia celui interesat de diagnosticarea României moderne este faptul că amalgamul de valori dintr-un stat situat între Orient şi Occident nu a presupus, cum ar fi fost firesc, deschidere spre alteritate, formarea personalităţii individului, recunoaşterea diversităţilor regionale, sociale, lingvistice şi religioase.
Conservarea elementelor medievale în administraţie şi asimilarea superficială a modelelor culturale ale Occidentului modern au condus la o stare de tensiune. O demonstrează  punerea laolaltă a două seturi de valori adesea incompatibile. Relaţiile de supuşenie oriental-medievale nu s-au putut armoniza cu normele civice ale lumii moderne, aşa cum au fost definite acestea în epoca Renaşterii şi Reformei. Construcţia conştiinţei colective româneşti trebuie urmărită începînd cu secolul al XVIII-lea, deşi naţiunea în sens de statalitate debutează abia la 1859, reconfigurîndu-se şi îmbogăţindu-se prin unirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat  în 1918. Cînd explicăm geneza şi evoluţia României moderne trebuie să avem în vedere faptul că formarea conştiinţei naţionale se petrece în Transilvania secolului al XVIII-lea, unde cadrul politic, administrativ, religios şi pedagogic a fost creat de Habsburgi şi era mai avansat decît acela creat de turci; că emanciparea socială şi mai apoi naţională iniţiată de românii greco-catolici din Transilvania avusese loc într-un moment în care Moldova şi Valahia erau conduse de domni fanarioţi, o “burghezie greacă şi ortodoxă din Istanbul”, “deplin integrată în lumea musulmano-otomană” şi care îşi exprimase rezerva în legătură cu obţinerea independeţei Principatelor faţă de Turcia[9].
Potrivit observaţiei istoricului I. Tóth Zoltán[10], predecesori precum Dimitrie Cantemir nu întrezăriseră rostul politic al romanităţii, invocarea ei neputînd influenţa “pravoslavnicele interese bizantine ale Petersburgului”. Aşa se explică de ce apariţia mişcărilor politice româneşti se petrece în Transilvania şi de ce aceasta are loc mai ales ca urmare a iniţiativelor religioase, educative şi instituţionale ale Vienei. Teoria daco-romană apare într-un cadru administrativ permisiv (acela creat de Habsburgi), fiind formulată în scopul propagării şi trezirii conştiinţei apartenenţei românilor la acelaşi grup cultural-lingvistic. Mai tîrziu, respectiva teorie a fost folosită pentru afirmarea ideii etnonaţionale. Exprimată graţie intelectualilor Şcolii ardelene, ea se va răspîndi dincolo de Carpaţi şi va juca în secolul al XIX-lea un rol politic în eliberarea Moldovei şi Valahiei de sub stăpînirea turco-fanariotă[11].
Transilvănenii diseminează modelul central-european, dar demersul lor contribuie la multiplicarea ambivalenţelor culturale româneşti. Ei provin - mă refer la transilvănenii iluminişti-romantici ai sfîrşitului de secol al XVIII-lea şi ai începutului de secol al XIX-lea - dintr-o lume aşezată cu faţa spre Occident, din mediile greco-catolice, subordonate Bisericii Romei. Atunci cînd trec Carpaţii, ei se inserează într-o lume încă mult îndatorată Orientului. Într-un asemenea context de mobilităţi şi amalgamări de orientări intelectuale se produce cea dintîi ruptură de modul de viaţă medieval, de tipul de relaţii social-politice dominante în Europa de Sud-Est. Florian Aaron înfiinţează şcoala românească de la Goleşti şi scrie o istorie a Ţării Rumâneşti[12] în trei volume (1836-1839). Gheorghe Lazăr transformă şcoala de la Sfîntul Sava dintr-una grecească într-una românească. Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu acordă interes formării conştiinţei identitare colective şi se preocupă de educaţia etno-naţională, văzută ca reper ideologic fundamental al viitoarei naţiuni române.
Arderea etapelor are numeroase consecinţe, faste şi nefaste. Ea prilejuise o importantă orientare pro-occidentală, dar şi inventarea naţiunii organice, a unui identitarism îngust în care nu se va regăsi bogăţia de grupuri culturale şi confesionale care au coabitat sute de ani cu românii. În pofida simplificării teoriei identitare, ambivalenţele supravieţuiesc. În noul context al mişcărilor de emancipare din Europa de Sud-Est, ideea de comunitate etnonaţională se va întîlni cu cea religioasă ortodoxă, generînd o gîndire politică în care statul şi Biserica interferează şi, în anumite momente, au opţiuni ideologice identice. Această formulă identitară[13] este, în termenii mei, naţiunea politico-religioasă. În cazul românesc, întîlnirea dintre stat şi Biserică, dintre politică şi religie va ieşi în evidenţă după ce se petrece amalgamarea ideologiei transilvănenilor cu aceea bizantino-moldo-valahă.

Din Timisoara, penrtu zonaeconomica.ro,

Prof.Univ.Victor Neumann, de de la catedra de istorie şi teoria istoriei a Universitatii de Vest din Timişoara.

17.01.2011 autor : Prof.Univ.Victor Neumann

 [6] Patriotismul francez promovat prin jus solis (dreptul pămîntului) diferă din punct de vedere conceptual de acela german promovat prin jus sanguinis (dreptul sîngelui). Cultura germană a epocii revoluţionare a fost atrasă mai ales de formarea conştiinţei colective şi nu de formarea conştiinţei individuale. Preferinţa pentru conceptele de Volk (popor, în sensul de etnie) şi Sprache (limbă) în locul aceluia de Bürger poate fi explicată şi graţie procesului de inversare a valorilor ce definesc identitatea naţională. Diferenţa conceptuală a conferit înţelesuri distincte ideii de naţiune: Franţa va include, respectiv, va asimila alterităţile (minorităţile) de orice fel; Prusia se va delimita de ele. Diferenţele de abordare a problemei identitare explică marile conflicte dintre cele două naţiuni, războiul franco-prusac din anii 1870-1871, primul şi al doilea război mondial. În temeiul limbajelor lor identitar-politice, Prusia, respectiv, Germania şi Franţa se exclud reciproc în perioada 1870-1945. Centralismul promovat de Franţa şi preluat de gîndirea politică şi administrativă a României (dar şi de celelalte state naţionale din Europa de sud-est constituite în secolul al XIX-lea) este doar un element din complicata construcţie statală din zonă. Analizînd fundamentele conştiinţei identitare româneşti, vom constata că ele sînt inspirate mai ales de germani (exemplul conceptelor de popor şi limbă), la care se rataşează valorile culturale şi administrative ale millet-ului otoman, în care identitatea e conferită de comunitatea religioasă. De aici derivă importanţa cunoaşterii sensurilor atribuite de fiecare limbă conceptelor fundamentale formatoare ale identităţii moderne. V. Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Editura Curtea Veche, ediţia a II-a, Bucureşti, 2005, pp. 13-46; 47-84; 147-180.
[7] Vezi observaţia la Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 268-269.
[8] Daniel Barbu, op.cit., p. 268.
[9]Andrea Ricardi, Mediterana, Versiunea în limba română de Ştefan Nicolae, Editura Universalia, Bucureşti, 1999, p.21.  Să reţinem că influenţa culturală neoelenă a fost covîrşitoare în mediile intelectuale, politice şi şcolare din Principate.
[10] I. Toth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean (1697-1792), traducere din limba maghiară de Maria Someşan, Editura Pythagora, Bucureşti, 2001.
[11] Comunităţile din Transilvania secolului al XVIII-lea reprezentau grupuri confesionale (catolice, greco-catolice, ortodoxe, protestante sau mozaice) şi lingvistice (român, german, maghiar). În ceea ce-i priveşte pe români, ei erau greco-catolici sau ortodocşi. Prin intermediul greco-catolicismului pătrund foarte multe din ideile europene. Inochentie Micu-Klein într-o primă fază, apoi discipolii săi în scaunul episcopal (greco-catolic) de la Blaj, precum şi membrii Şcolii ardelene au fost promotorii ideii identitare româneşti. Ei profită de cadrul creat de Habsburgi şi frecventează şcolile de la Buda, Viena, Göttingen, Lemberg, Leipzig, Halle. Ceea ce e interesant în cazul lor este că se despart de orientarea pluralistă a Vienei şi aspiră la autodefinire prin etnocultură. Îşi însuşesc ideea prusacă de Völkischekultur; asimilează cîteva repere din opera lui August Ludwig Schlözer şi, mai tîrziu, multe din aceea a lui Johann Gottfried Herder, punîndu-le în relaţie cu ideea de recunoaştere a drepturilor comunităţii româneşti din Transilvania. Problema egalităţii în drepturi cu celelalte confesiuni şi comunităţi devenise cea mai de seamă dintre ideile politice ale Şcolii ardelene. Nu fusese vorba de ideea de naţiune în sensul folosit de gîndirea politică a secolului al XIX-lea, de naţiunea statală, ci de o conştiinţă comunitară bazată pe limbă, istorie, continuitate şi în care era vizibil efortul elitelor în direcţia emancipării masei românilor şi în identificarea propriei familii prin diferenţe de natură istorico-lingvistică şi religioasă. Spre deosebire de Transilvania, forma statală din regiunile extrapartice era de inspiraţie bizantino-turcă şi rusească, ceea ce explică diferenţele de orientare culturală şi politică, valabile pînă în deceniile celei dintîi modernizări.
[12] Idee răpede de istoria Ţării Rumâneşti.
[13] Liderii Bisericii Ortodoxe de la Constantinopol s-au opus definirii Bisericii pe criterii etnice ori asocierii ei unei naţiuni anume. Marele Conciliu local al Constantinopolului din 1872 răspunde naţionalismului, condamnîndu-l ca filetism: ” Filetismul, adică distincţia ce se bazează pe originea etnică şi limbă şi pe revendicarea sau exercitarea unor drepturi exclusive din partea unor indivizi sau grupuri de oameni din aceeaşi ţară. poate avea un anumit fundament în statele seculare, dar este străină propriului nostru ordin. În biserica creştină, care este o comuniune concepută de capul şi întemeietorul ei să cuprindă toate naţiunile într-o singură frăţietate, filetismul este ceva străin şi absolut de neînţeles. Înfiinţarea, în acelaşi loc, a unor biserici speciale bazate pe rasă, deschise numai credincioşilor din aceeaşi etnie, excluzîndu-i pe cei din alte etnii, şi conduse doar de pastori din acelaşi neam, aşa cum pretind adepţii filetismului, aşa ceva este o întîmplare fără precedent”. Apud Andrea Ricardi, Mediterana,  pp.68-69.

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved