Conf.Univ.Dr.Ing.Nicolae Taran

Cu foarte putin timp in urma, agentia Associated Press a difuzat o stire senzationala: Angela Merkel si Nicolas Sarkozy au cazut de acord, la Paris, ca este necesara infiintarea de urgenta a unui guvern economic care sa supervizeze planificarea, organizarea, conducerea si controlul activitatilor fiscale si bugetare ale celor 17 tari care fac parte din zona Euro. Cu alte cuvinte, in foarte scurt timp este foarte probabil ca zona Euro sa devina un stat federal in ceea ce priveste managementul fiscalitatii, actuale natiuni din aceasta zona urmind sa devina  un fel de landuri subordonate din punct de vedere fiscal-bugetar unei autoritati fiscale supranationale. Desigur, decizia Angelei Merkel si a lui Nicolas Sarkozy este una informala. Insa, tinind cont de faptul ca pina acum deciziile germano -  franceze au devenit litera de lege chiar si atunci cind anumiti lideri sau guverne din UE au incercat sa-si exercite dreptul de veto, sunt convins ca federalizarea fiscala si nu numai a zonei Euro va deveni in citeva luni efectiva. Foarte curind, deci, New European Order !

In opinia mea,  centralizarea managementului fiscal - bugetar al zonei Euro nu reprezinta o mare surpriza, asa cum a fost, de exemplu, disparitia URSS-ului. Chiar daca aceasta decizie va fi extrem de contestata in Grecia, Irlanda , Italia sau Spania, ea va fi acceptata in cele din urma de opinia publica din zona Euro si din UE. Pentru ca fara aceasta unificare de facto a fiscalitatii, sansele de supravietuire ale zonei Euro si ale UE ar fi minime. De ce ? In primul rind, pentru ca proiectul numit moneda comuna Euro s-a dovedit a fi insuficient de fezabil, in sensul ca  Banca Centrala Europeana ( BCE ) , banca care pune in circulatie sau scoate din circulatie aceasta moneda, nu are dreptul legal de a fi un creditor de ultima instanta al guvernelor din zona sa de competenta. Cu alte cuvinte, faptul ca in zona Euro nu a existat pina acum o autoritate fiscala care sa aiba dreptul de a solicita BCE emiterea de moneda versus eurobonduri a reprezentat un imens handicap al monedei unice europene. Spre exemplu, daca acum citeva luni ar fi existat la Bruxelles o autoritate fiscala dupa chipul si asemanarea celor de la Londra sau Washington, aceasta autoritate ar fi solicitat BCE sa emita citeva zeci de miliarde de euro in schimbul unor eurobonduri, iar acesti bani ar fi fost acordati guvernului grec pentru a nu intra in incapacitate de plata. Ulterior, pentru a preveni inflatia, BCE ar fi putut vinde cu usurinta aceste bonduri rusilor sau chinezilor si in acest mod datoria guvernului grec ar fi fost finantata de creditori externi, iar emisiunea BCE ar fi fost sterilizata fara nici un fel de probleme. Nimic mai simplu, nu ? Nu procedeaza in acelasi mod Londra si Washingtonul ? Spre deosebire , insa , de Banca Angliei si de FED, BCE a fost proiectata pentru o structura statala de tip asociativ, o structura in care deciziile de interes comun se adopta prin regula consensului. De aceea , solutionarea unei probleme atit de insinifiante din punct de vedere strict tehic, asa cum a fost colapsul financiar al Greciei, a creat atitea batai de cap liderilor de la Bruxelles. Ca sa nu mai vorbim de imensa frustrare a grecilor si de nenumaratele profetii despre iminenta disparitie a zonei Euro si a UE. Cu toate acestea, autoritatile UE au solutionat in timp real o criza care putea deveni extrem de periculoasa. Astfel, saptamina trecuta BCE a facut o miscare surprinzatoare: a cumparat toate bondurile scadente ale guvernului italian si ale celui spaniol. Imediat, turbulentele de pe pietele financiare europene s-au atenuat. De ce ? Pentru ca prin avalizarea de catre BCE bondurile italiene si spaniole au devenit eurobonduri, iar din acel moment moneda unica europeana a devenit o valuta globala, la fel ca si dolarul . Spre deosebire insa de dolar sau de lira sterlina, utilizata din ce in ce mai  rar ca rezerva valutara, moneda unica europeana este in noile conditii cu mult mai fezabila. Din acest motiv important, moneda europeana va deveni pe termen scurt extrem de atractiva si va substitui dolarul in rezervele valutare ale noilor puteri financiare globale: China si Rusia. Datele prezentate in continuare reflecta foarte clar faptul ca moneda unica europeana este net superioara dolarului .

% din PIB (2010)

Intr-adevar, datele din tabelul precedent indica o neta superioritate a zonei Euro in comparatie cu performantele macroeconomice ale SUA si ale Marii Britanii. Astfel, in zona Euro se economiseste de aproape doua ori mai mult si se consuma cu  17% mai putin  decit in Marea Britanie si SUA. Ori fara economisire nu pot fi finantate investitii si nu pot fi create noi locuri de munca. Datorita unei motivatii cu totul exagerate pentru consum si importuri si a unui total dezinteres pentru economisire si investitii, economiile SUA si ale Marii Britanii se afla acum intr-o faza de colaps investitional , de unde si imensul risc de insolventa.

In sfirsit, pentru cei care mai au prejudecati de tip neoconservator, datele anterioare sunt socante. Intr-adevar, cu rate ale fiscalitatii de 17,5%  si de 20,3%  economiile Indiei si ale Chinei sunt cu mult mai dezetatizate, mai libere, compartativ cu economiile SUA si ale Marii Britanii, unde ratele fiscalitatii sunt cu mult mai mari: 30,5 %, respectiv 36,4%. Cum poate fi explicat faptul ca in China, unde sistemul politic este de tip marxist, exista un sector privat al economiei de aproape 80%, iar in SUA, unde libertatea politica este foarte mare,  sectorul privat al aconomiei este mai mic de 70% ? Nu in ultimul rind, datele anterioare indica foarte clar ca sintagma economii  emergente utilizata in cazul Chinei, Indiei si Rusiei reprezinta o contradictie in termeni, deoarece dezvoltarea exploziva a acestor economii nu a fost determinata de investitiile straine din Occident, ci de motivatia pentru economisire, pentru investitii, pentru competivitate si pentru moderarea consumului. Din acest punct de vedere, a denumi drept economii emergenta economiile unor tari ca si China, unde se economiseste 53,9%  si se consuma doar 43% din PIB,  sau Rusia, unde exporturile nete ( exporturi - importuri ) reprezinta 11.5% din PIB , reprezinta o grava si inadmisibila eroare.

Surse de date:

• 1. UN, International Trade Statistics Yerbook, 2011.
• 2. IMF, World Economic Outlook Database, 2011.

17.08.2011, Timisoara, Conf.Dr.Ing.Nicolae Taran

Pietele nu mai cred in capacitatea politicienilor de a rezolva problemele.

Sursa foto : cnbc.com

Vineri seara Standard & Poors a scazut ratingul Americii. Pentru prima oara in istorie Statele Unite si-au pierdut ratingul tradițional AAA+ iar noul rating este AA+.
Agenția Standard & Poors si-a justificat decizia spunând ca înțelegerea de la Casa Alba, prin care urmează sa se taie 2,1 trilioane de dolari din cheltuielile statului, nu merge suficient de departe.

Sursa : marketwatch.com

În timpul discursului plin de încurajări al lui Obama, NASDAQ a trecut de la scăderea de minus - 4% pe care o avea înainte de discurs la una de minus -6,19%, în timp ce S&P 500 și-a adâncit scăderea la -5,83%.

Sursa : capital.ro

In Europa, Președintele Băncii Centrale Europene spune :
“Suntem intr-o perioada de mare incertitudine, nu numai in zona euro, ci la nivel global”.

Piata noastra a fost pur si simplu spulberata de unda de soc.

Sursa foto : sfin.ro

Bursa locală a înregistrat luni cea mai mare scădere din Europa, iar companiile listate au pierdut 1 mld. euro din valoare într-o zi. Bursa de Valori Bucureşti (BVB) s-a prăbuşit luni 8 august cu 7,41%, cel mai puternic declin din ultimele 15 luni. Unele acţiuni au scăzut cu peste 10%, sub presiunea corecţiilor severe de pe pieţele europene.[...]Bursa de la Bucureşti a atins minimul din mai 2010. OMV Petrom (simbol bursier SNP), cea mai mare companie din România, a pierdut 7,83% din valoare pe Bursă, în timp ce acţiunile Băncii Transilvania (TLV), cea mai mare bancă cu capital românesc, s-au depreciat sever cu 12%.

Amplitudinea corecţiilor a fost generată de faptul că bursa de la Bucureşti este o piaţă periferică, dominată de speculatori şi caracterizată prin lichiditate scăzută.

Sursa : zf.ro

>

CNN, Richard Quest

08.08.2011, zonaeconomica.ro

>

Sursa : webtv.money.ro

24.02.2011, Echipa Zonaeconomica.ro

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved

In 23 februarie 2011, la The Money Channel - The Money Show

Sursa : tmctv live

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2011 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2008 - 2011 ZE ® (zonaeconomica.ro) /All Rights Reserved

Radu Soviani

Dorin Gidiu

1500 de ani, atit le trebuie americanilor ca sa-si plateasca datoriile, conform teoriei reputatului analist Dorin Gidiu.

Invitat la The Money Show, emisiunea celebrului realizator de la The Money Channel, Radu Soviani, analistul Dorin Gidiu a captat din nou atentia mediului economic din Romania cu extraordinara sa capacitate de analiza.

Trust The Market !

Subintitulata “Trust The Market”, emisiunea lui Radu Soviani de marti seara a fost fenomenala prin analiza, informatiile de ultima ora despre macro - tendinta pietelor financiare globale si concluziile trase.

Reputatul analist financiar Dorin Gidiu a vorbit pe elemente concrete, clar vizibile in macro-trendul real al pietelor financiare globale. Dorin Gidiu ne-a invitat sa ne uitam pe elemente concrete, grafice, trenduri istorice, date statistice, cifre exacte si calcule clare.

Din punctul meu de vedere, dezbaterea problematicii pietelor financiare globale, initiata de cele doua vedete ale lumii economico-financiare din Romania a avut un nivel absolut similar cu ceea ce vedem pe Bloomberg sau pe oricare alt post de televiziune de business, din lume.

“Printre traderi exista o vorba : trust the market, piata are intodeauna dreptate ! “. Asa a inceput Radu Soviani emisiunea.

Mersul economiei, al pietii libere este asemanator cu principiile si filosofia dupa care merge in mod natural viata.

“Quantitative Easing”, “Credit Default Swap”, “Collateralized Debt Obligation” si alte inginerii monetariste si financiare  nu sint altceva decit niste incercari ale unora de a ascunde gunoiul sub pres sau de a controla ceva ce in fapt nu va putea fi controlat niciodata, Piata Libera.

Sigur ca niste insi fac bani pentru o vreme, pe baza gunoiului (datoriile) pe care l-au creat in piata, dar ramine de vazut cine are de fapt dreptate ? Si, cu ce se alege bun, lumea, din toate astea “…cine interpreteaza dreptatea pietei ? Cum interpreteaza dreptatea pietei ? [...] Ce semnale transmit astazi pietele, in conditiile in care America se pregateste sa arunce 600 de miliarde intr-un nou val de instrumente riscante?” Intreba Radu Soviani in debutul emisiunii, iar  concluzia este ca pietele vor scadea incontinuare indiferent de cite interventii vor mai urma din partea bancilor centrale.

Raliurile ascendente sint indubitabil cauzate, in mod artificial, de “simuli” monetaristi si nu pot fi luate ca semnale de intoarcere pe crestere a pietei.

Dorin Gidiu : …dupa parerea mea, monetaristii manipuleaza grosolan chiar, in momentul de fata, piata…cind acest effect al primei runde de Rata de Dobinda redusa cu atita agresivitate - de la Marea Depresiune aceasta agresivitate nu am mai intilnit-o - deci cind efectul s-a terminat, piata a dat semen din nou de descendenta, de oboseala.”        

Dorin Gidiu : “Datoria gospodariilor  americane si a firmelor, a scazut de la mijlocul lui 2008 si pina la mijlocul lui 2010, pe parcursul a 2 ani de zile, cu 610 miliarde. Anualizat inseamna 2,3 0% - 2,35 %, ceva in genul asta. Foarte frumos ! In ritmul asta probabila americanii si-ar platii datoriile in vreo 50 de ani. Dar in momentul in care ne uitam cum a scazut acea datorie, vom observa ca din cele 610 miliarde, 588 de miliarde reprezinta defaulturi (adica plati din refinantari n.n.) si doar 22 de miliarde sint plati. Deci daca impartim cele 22 de miliarde (cit s-a platit in realitate n.n.) la datoria totala a Statelor Unite, care depaseste PIB-ul Statelor Unite in momentul de fata, in fine, haideti sa persupunem ca -l egaleaza,  pentru usurinta calculului, …

Radu Soviani : “Ar insemna vreo 1500 de ani …”      

Dorin Gidiu : Exact ! Deci americanii isi platesc datoriile in 1500 de ani ! Gresesc, nu si le platesc, ajung cu datoriile la nivelul considerat normal, undeva la 65% (din PIB n.n.).

Domnule Soviani, 1500 de ani ! Cine mai dreneaza credit catre economia reala.”

25.11.2010, Ec.Alin Ardelean / zonaeconomica.ro

THE MONEY SHOW 16.11.2010 by Radu Soviani

Preluat de Zonaeconomica.ro,

prin amabilitatea The Money Channel Tv

Sursa : webtv.money.ro

Sursa foto : economictimes.ro

Principalul indice american, Dow Jones, a inregistrat ieri o crestere usoara, inchizand sedinta aproape de 11.360 de puncte. Analistii societatii de brokeraj Goldring Targu-Mures remarca faptul ca, dupa ce a strapuns rezistenta de la 11.260 in data de 4 noiembrie, indicele a retestat ieri acest nivel care acum  are rolul de suport.

“Din punct de vedere tehnic nu exista semnale de scadere insa un lucru se pare ca ar putea sa ne duca catre acest tip de scenariu(de scadere): oscilatorul stochastic a ramas de mult timp extins in zona de cumparare la fel ca in perioada de dinaintea scaderii din aprilie”, au mentionat analistii Goldring, in cadrul unei analiza tehnice emise azi.

Acestia mai spun ca desi motivul prezentat mai sus nu poate fi considerat suficient pentru luarea unor pozitii de vanzare, investitorii  ar trebui sa aiba in vedere aceasta observatie.

Analistii atrag totodata atentia asupra faptului ca zilele acestea se desfasoara reuniunea G20 in Coreea de Sud, iar ca urmare a acestui lucru am putea asista la miscari importante in pietele de capital.

Potrivit Goldring, nivelul de suport in cazul evolutiei zilnice este la 11.262 de puncte, in timp ce rezistenta este la 11.476 de puncte. In cazul evolutiei saptamanale, suportul este la 10.950 de puncte, iar rezistenta la acelasi nivel de 11.476 de puncte.

Sursa : economictimes.ro

11.11.2010, 

Probleme in discutie

Înțelegând, măcar în mare mecanismele de mai sus vom putea răspunde la câteva din întrebările pe care poate și le-au pus observatorii crizei financiare cititori ai acestor rânduri

De ce faptul că un număr oarecare de americani nu și-au mai putut plăti ratele la case a degenerat în cea mai mare criză financiară de după război?

Răspuns: Ținând seama de explicațiile anterioare, rezultă destul de clar că problema nu constă numai sau nici măcar in principal în faptul că câteva milioane de americani nu și-au mai putut plăti ratele la casă. Acești oameni ar fi putut fi ajutați, poate chiar individual. Problema au constituit-o speculațiile financiare efectuate de investitorii instituționali. Pariurile pe care practic aceștia le-au făcut între ei asupra posibilității sau imposibilității de realizare a unui eveniment.

Dacă 1.000.000 de oameni nu pot să achite $10.000/an pentru casa ci pot să achite doar $5000, problema are o magnitudine de $5 miliarde, un fleac pentru un sistem financiar ca și cel american, iar cei care au de suferit sunt deținătorii finali ai împrumuturilor, băncile sau firmele de asigurări care dețin creditele respective. Sau, văzută dintr-un alt punct de vedere dacă valoarea de piață a 1.000.000 case scade cu 5% de la $500.0000 x 1.000.000 = $500 miliarde, ea scade cu $25 miliarde, oricum o suma foarte  mică pentru întreg sistemul financiar american.

Într-un sistem financiar sofisticat până la absurd așa cum este cel  pe care l-am descris anterior, însă, deși problema reala rămâne aceeași,  faptul că 1.000.000 pot să plătească doar o anumită sumă, iar garanțiile (casele lor) nu valorează cât fuseseră evaluate, problema ia o alta magnitudine datorită împachetărilor financiare de tip CDS/CDO.

 Dacă companiile de asigurări au emis polițe in schimbul cărora,  în cazul in care cei 1.000.000 americani nu-și vor plăti ratele la timp, ele vor plăti pentru fiecare obligațiune o suma de bani, problema poate lua un impact de sute chiar mii de miliarde de dolari, totul fiind o convenție intre vânzătorii și cumpărătorii de polițe.

De ce criza nu s-a limitat la America și afectează alte state, în primul rând cele europene și implicit Romania?

Răspuns: In primul rând pentru ca băncile, fondurile de pensii si societățile de asigurare europene, au fost printre cei mai avizi deținători de instrumente financiare derivate, cumpărând fără să înțeleagă exact ce, în speranța că randamentele, dobânzile pe care le plăteau americanii erau superioare dobânzilor pe care le-ar fi încasat in plasament normale, acasă. Practic, europenii, au fost printre cei care au luat de bune evaluările făcute de agențiile de rating asupra instrumentelor financiare derivate și au investit fără a exercita un due dilligence necesar. Atât in America cat și in Europa, oameni plătiți cu , milioane de dolari anual, poate în unele cazuri cu zeci de milioane, au cumpărat instrumente financiare pe care de fapt nu le-au înțeles, instrumente derivate născocite de bănci de investiții, bucuroase să vândă oricui, orice, atât timp cat încasau un comision și nu își asumau nici un risc. Managerii de fonduri instituționale au cumpărat acest orice, fără să-și ridice probleme majore pentru că erau produse de bănci de investiții cu reputație impecabilă și aveau și un rating AAA (ca și cel al guvernului american) conferit de agențiile de rating, bucuroase că au ce evalua, dar fără să înțeleagă ce fac.

De ce a fost nevoie de intervenția statului atât in SUA cat și in Europa pentru a credita băncile?

Răspuns: Aceasta problemă reprezintă un punct foarte sensibil, existând voci destul de autorizate care au susținut și susțin și în continuare că acele instituții care au făcut investiții proaste trebuiau lăsate să dea faliment. Singurul răspuns decent posibil este ca odată cu falimentul băncii de investiții Lehman Brothers a existat un risc de prăbușire al întregului sistem financiar american și poate global.

Un argument bazat pe aceeași logică este „too big too fail” adică o companie de talia AIG, nu ar putea fi lăsată să se prăbușească pentru că prăbușirea sa ar antrena alte falimente în lanț: prăbușirea fondurilor de pensii care dețin obligațiuni sau acțiuni ale AIG, lăsând fără pensii milioane de oameni, etc, etc, etc.

Pentru românii care au trecut prin restructurarea economică și falimentele bancare ale anilor 90 schimbarea de paradigmă economică, aplicată acum când criza lovește țările dezvoltate nu poate să nu nască un zâmbet amar….   

De ce criza ipotecilor subprime american afectează alte ramuri ale economiei mondiale care nu au nicio legătură cu piața imobiliară americană? De ce nu se pot obține credite pentru alte domenii de activitate?

Răspuns: Pentru că băncile nu s-au mai creditat unele pe altele, fiecare neștiind o lungă perioadă de timp cat de solvabilă este banca situată la capătul celălalt al unei tranzacții, ce fel de instrumente financiare are in portofoliu, și daca va mai putea returna creditul înapoi.

15.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

2.2 CDO - Collateralized Debt Obligation

    În cazul CDS lucrurile sunt relativ simple, tranzacția având loc între vânzătorul de polițe de asigurare și cumpărător, evenimentul asigurat fiind default-ul unei obligațiuni.  Ceea ce complică aparent înțelegerea este în bună parte terminologia anglo-saxonă.

În cazul CDO,  însă lucrurile sunt cu adevărat complicate. Atât de complicate încât cei care au dat un rating acestor instrumente financiare nu au inteles ce evaluează, ce produs le pun in față băncile de investiții, iar cei care le cumpărau nu au înțeles ce cumpăra de fapt.

Mai mult decât atât persistă cumva ideea că lucrurile au fost complicate în mod intenționat, tocmai pentru ca investitorul final să nu înțeleagă în ce investește și să ia drept bune ratingurile acordate de niște agenții de rating care cel puțin în teorie ar fi trebuit să fie competente și independente. Deși aceste agenții exista încă,  oricine citește cartea lui Michael Lewis, sau poate chiar prezentul articol, își va putea forma propria opinie.

Ideea inițială din spatele unui mortgage bond (obligațiune de plată ipotecară) a fost de a pune la pachet mai multe mii de împrumuturi ipotecare de diferite grade de risc astfel încât probabilitatea ca aceste împrumuturi să nu fie plătite simultan sa fie minimală. S-au creat practic turnuri sau pachete de datorii în care datoriile cu gradul cel mai mare de risc erau la etajele cele mai de jos.

 CDO-urile au luat câteva sute de obligațiuni, fiecare la rândul ei constituită din mii te ipoteci, și le-au împachetat intr-un nou produs financiar.  Așa cum arată și graficul de mai sus, în majoritatea cazurilor, obligațiunile care au stat la baza CDO-urilor au avut un grad de risc din cele mai ridicate, respectiv din categoria BBB.

CDO - sau Collateralized Debt Obligation au fost inventate de banca de investiții Goldman Sachs. De ce a inventat Goldman un astfel de produs? Răspunsul este destul de simplu: pentru că obligațiunile (bond-urile) de rating BBB erau mai greu de plasat unor investitori terminali decât cele de rating AAA. Logica (malignă) din spatele CDO era că luând etajele inferioare de la mai multe tipuri de obligațiuni de rating BBB se diversifică riscul păstrând, că și în cazul ideii inițiale de obligațiune ipotecară, un portofoliu diversificat și deci echilibrat. Desigur aceasta logică este absurdă. Un CDO care are la bază mai multe etaje inferioare de credite ipotecare luate de la sute de șomeri nu reprezintă un portofoliu nici echilibrat, nici diversificat.

Ceea ce este cu adevărat interesant este că băncile de investiții au reușit să primească pe aceste pachete de CDO rezultate din mii de credite de tip „șomer” ratinguri de tip AAA pentru cca 80% din instrumentele financiare emise.

Semnificativ este și faptul că agențiile de rating încasau onorarii substanțiale de la clienții lor, băncile de investiții, pentru a evalua pachetele de împrumuturi de tip CDO. După cum afirmă Michael Lewis , instrumentele de tip CDO „au devenit un instrument de spălare a creditului pentru proprietarii din pătura cu venituri inferioare a Americii. O mașinărie de transformat plumbul in aur”. In realitate se ascundea un risc prin complicarea lucrurilor pană la un nivel în care aproape nimeni nu mai stătea să analizeze valoarea reală și capacitatea de rambursare a împrumuturilor pe care se bazau instrumentele financiare nou emise.

Una din problemele cele mai  grave ale agențiilor de rating a constat în metodologia de evaluare folosită. Astfel, modelul elaborat inițial de Fair Isac Corporation și numit de aceea modelul FICO, ținea cont de scorul mediu al unui portofoliu de credite analizate nu și de distribuția statistică a acestora, sau de scorul individual. Dacă scorul mediu FICO al unui instrument de tip CDO depășea o anumita valoare, agențiile de rating îl evaluau automat ca un instrument financiar AAA.

Înțelegând metodele relativ simple de evaluare folosite de agențiile de rating, băncile de investiții au introdus în pachetele de împrumuturi trimise spre analiză tot mai puține credite normale cu scor mediu și tot mai multe împrumuturi cu scoruri la extreme, respectiv bune + proaste, media scorului rămânând aceeași. Mai mult decât atât, metoda de evaluare FICO nu ținea cont de durata istoriei de credit a clientului astfel încât, dacă nu avusese incidente de plată în trecut și își plătise datoriile de credit card la timp, un emigrant culegător de fructe din California cu un venit anual infim, ajungea să aibă un scor FICO foarte mare, comparabil de exemplu cu al unui funcționar ce nu avusese niciun incident de credit după 30 de ani de muncă. Prin introducerea creditelor accesate de astfel de persoane, în mod ironic și absurd, se creștea scorul mediu al portofoliului evaluat de agențiile de rating.

Întreaga istorie devine și mai greu de înțeles dacă adăugam în ecuație următoarele: întrucât un CDO conținea la origine etajele inferioare din sute de bonduri pentru crearea unui CDO bazat pe câteva „partere” de bonduri era nevoie de sute de milioane de dolari, de adevărate turnuri de datorii:

Într-un astfel de model, o bancă de investiții pentru a crea un instrument financiar derivat de tipul CDO are nevoie portofolii de credite care împreună să ajungă la o suma de 100x$50mil = $5 mld.

Confruntate cu dificultatea de a găsi portofolii atât de vaste de credite proaste pe care să le împacheteze sub forma unor CDO, și care ulterior procesului de „spălare” de către agențiile de rating să poată fi plasate unor terți clienți, băncile de investiții au început sa creeze instrumente financiare pornind practic de la orice poziție existentă pe piață și vânzând unui terț inversul acesteia.

Din împachetarea obligațiunilor ipotecare și ulterior a CDS-urilor în CDO-uri, Goldman Sachs a generat  comisioane de $400 mil/ an. În total pentru 6 ani, durata de viață a unui bond, comisioanele generate de împachetarea unor astfel de instrumente și transferul lor către societățile de asigurare, fonduri de pensii etc. Goldman a generat  un total de $2,4 mld.

Câteva întrebări sunt imediate și evidente, le pune și Michael Lewis:

De ce traderii „sofisticați” de la AIG au făcut astfel de achiziții?

Dacă CDS trebuie tratată ca o asigurare de risc de ce nu a fost reglementată ca o poliță și de ce nu existau rezerve minime de capital obligatorii?

De ce agențiile de rating au fost de acord sa acorde rating AAA la 80% din instrumentele financiare de tip CDO bazate aproape integral pe cel mai proaste tranșe din obligațiuni?

De ce cei de la băncile de investiții nu s-au ridicat sa spună ca agențiile de rating nu înțeleg fenomenul și că incompetența lor este o rețetă pentru dezastru?

Chiar și terminologia folosită in branșă, este din adins înșelătoare sau in cel mai bun caz opacă: bondurile nu sunt scumpe, sunt „bogate” , diversele etajele pe care le constituie împachetarea unor împrumuturi  sunt numite „tranșe”, împrumuturile cele mai de jos nu sunt împrumuturi de nivel scăzut, sau parter ci „mezanin”. 

În cazul in care cititorul care a avut răbdare să parcurgă articolul pană la acest punct a avut dificultăți în a înțelege toate amănuntele și compoziția instrumentelor financiare derivate, având nevoie câteodată sa recitească anumite paragrafe, acest lucru nu trebuie să mire.  Majoritatea celor care au investit în astfel de instrumente financiare au avut dificultăți  în a înțelege ce contine cu adevărat un CDO, întrucât fiecare astfel de instrument conținea piese dintr-o sută de obligațiuni care la rândul lor aveau la bază mii de credite ipotecare.

Un exemplu poate ar putea clarifica intr-o măsură lucrurile:

În faza 1: Goldman Sachs cumpăra împrumuturi ipotecare individuale, să spunem de la New Century Holdings.

În faza 2: Banca de investiții împachetează aceste împrumuturi într-o obligațiune pe care o vinde către o societate de asigurare, un fond de pensii etc.

În faza 3: Banca de investiții creează un nou produs, CDS, o poliță de asigurare în cazul în care obligațiunile devin insolvente. Acest produs este cumpărat de fonduri de risc (Bury, Eisman) , riscul fiind preluat de societățile de asigurare.

În faza 4: Banca de investiții mai creează un produs, de exemplu împachetând practic orice poziție și căutând un cumpărător pentru opusul acestuia după sistemul „crezi că cumpărătorii de CDS asupra bondului X vor ajunge să-și încaseze banii? Dacă nu crezi asta cumpără instrumentul Y”.

Una dintre problemele majore care au favorizat dezvoltarea sistemului de mai sus și atragerea de riscuri fără reținere, a fost ca managerii unor fonduri instituționale ex. fonduri de pensii erau constrânși prin statut să investească banii din portofoliu doar în obligațiuni (nu și în acțiuni de exemplu) sau instrumente financiare cu cash-flow fix și cu rating AAA, echivalent cu cel al certificatelor de trezorerie americane. Remunerația acestor manageri era corelată exclusiv cu mărimea fondurilor pe care reușeau să le plaseze, nu și cu calitatea plasamentelor întrucât se credea că toate plasamentele vor fi fără risc. Niciun manager de astfel de fond nu avea practic nici un motiv să pună sub semnul întrebării calificativele acordate de agențiile de rating, managerul fiind bucuros că a găsit încă un instrument financiar pe care poate să-l achiziționeze pentru fondul său și să-și încaseze comisionul pentru ca a reușit să plaseze încă câteva miliarde de dolari.

15.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

Recapitulare

Care a fost ideea care a stat la baza emiterii obligațiunilor subprime ? Reducerea riscului prin diversificarea acestuia în cadrul unor pachete conținând mii de împrumuturi acordate unor indivizi diferiți.

Ce este un CDS ?  O poliță de asigurări. Ea devine valoroasă în momentul in care o obligațiune pe care o asigură ajunge  la valoare zero. Un bond subprime ajunge la valoare zero  dacă 7% din împrumuturile pe care le acoperă nu sunt onorate la scadență (default).

Cine a inventat primele CDS? Morgan Stanley, în anii ‘90.

Cu ce scop? De a proteja băncile cu expunere prea mare asupra unor clienți.

Cine e cumparatorul tipic de CDS? Cel ce vrea să se asigure împotriva unui eveniment (insolvențe) sau cel care anticipează un eveniment de acest gen și vrea să speculeze aceasta situație.

Cine e vânzătorul de CDS?  Asiguratorii (de tip AIG) sau chiar unele bănci de investiții de tip Lehman Brothers.

Cum au evoluat CDS-urile până la piața subprime?  începând cu anii 90, au fost emise astfel de polițe pentru mai multe tipuri de finanțări, cum ar fi pachete de credite având la bază leasing-uri de mașini, împrumuturi pentru finanțarea studiilor, etc.

Probleme inerente ale CDS-urilor - În principiu nu ar fi structural negative dacă prima de asigurare ar fi corelată cu riscul evenimentelor.

Încheiem secțiunea dedicata CDS-urilor precizând că după ce au înghițit primele plasamente de CDS, cei de la AIG FP s-au oprit în decursul a câteva luni, perioadă suficientă însă pentru a acumula peste $50 miliarde în împrumuturi subprime, asigurându-le în caz de neplată. Inițial pachetele de împrumuturi asigurate de AIG erau constituite doar în proporție de 2% din împrumuturi subprime, ulterior însă procentul ajungând la 95%. Se pare că, ceea ce a atras AIG in capcană a fost prima de asigurare anuală semnificativ mai mare, de la 0,2% la 2%, și faptul că nu și-au dat seama de fapt în ce investesc, ei considerând că își asumă același risc pe care și-l asumau de peste 10 ani. In realitate au devenit cel mai mare proprietar de obligațiuni subprime.

Nimeni nu știe cum au reușit cei de la Goldman Sachs să convingă AIG ca pentru câteva milioane de dolari pe an să își asume riscul de a plăti zeci de miliarde de dolari, în cazul în care împrumuturile sub-prime devin insolvente. Cert este însa că, totalul comisioanelor încasate de banca de investiții din vânzarea acestor produse s-a cifrat undeva în intervalul $1,5- $ 3mld.

15.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor 

Dacă la început plasamentele în CDS-uri erau limitate la maximum $10 milioane pe tranzacție, pe măsură ce piața s-a obișnuit cu astfel de tranzacții au ajuns să se încheie deal-uri de valori considerabile ex $100 milioane/tranzacție. In total în decurs de doar câteva luni Bury a ajuns sa dețină un portofoliu de $750 milioane în CDS-uri asupra unor împrumuturi subprime.

În tot acest timp, băncile de investiții, în primul rând Goldman Sachs au funcționat ca un emitent de CDS-uri și ca un paravan între cumpărător și vânzătorul acestor polițe, cel care își asuma riscul final de default (neplată).

Treptat, alți investitori au trecut peste rezervele inițiale și au început la rândul lor fie să cumpere CDS-uri subprime fie, in cazul băncilor de investiții să le recomande ca modalitati investiționale clienților lor. Datele care au atras atenția unor analiști precum Greg Lipman de la Deutsche Bank au fost:

În ultimii 3 ani prețul caselor in America a crescut mult mai rapid decât în precedenții 30 de ani

Media împrumuturilor ipotecare care nu pot fi plătite încă din primul an a crescut de la 1% la 4% și se pune automat întrebarea, cine cumpăra o casă dacă nu poate plăti ratele la credit nici măcar în primul an

Începând cu anul 2000, proprietarii caselor cărora valoarea le-a crescut intre 1% si 5% sunt de 4 ori mai probabil sa nu-și plătească creditul decât cei cărora valoarea caselor le-a crescut cu peste 10%. De aici rezultă că americanii atunci când întâmpinau dificultăți de plată a ratelor apelau la refinanțări. Ori, în absența unui colateral suplimentar, refinanțarea este posibilă doar în momentul în care valoarea casei a crescut. Dacă valoarea casei scade sau chiar stagnează, refinanțarea nu mai este posibilă și intervine riscul de neplată.

Pe baza unor analize macroeconomice de genul celor de mai sus, câțiva manageri de fonduri de risc între care Steve Eisman de la FrontPoint Partners, un fond de investiții, deținut de Morgan Stanley, decid să investească la rândul lor in CDS-uri. Din avantajele pe care acestea le ofereau menționăm:

Nu trebuie  anticipat cu exactitate momentul căderii pieței, atât timp cat iți permiți sa plătești prima de asigurare de 2%/an pentru cele mai proaste bonduri

Nu trebuie plasați mulți bani cash inițial

Riscul este clar comensurat: dacă americanii șomeri reușesc cumva să-și plătească ratele la bancă pierzi 2% /an.

Alte argumente pentru shortarea pieței, in viziunea investitorilor in CDS:

ratele de tip „teaser” pentru primii 2 ani - creditorii bănuiau ca o parte dinte cei împrumutați nu vor avea posibilitatea sa plătească o rata normală după expirarea perioadei promoționale și se așteptau ca ulterior aceștia să vină pentru refinanțare urmând ca ei,  să încaseze noi comisioane de acordare etc.

incompetenta absolută a agențiilor de rating care dădeau rating BBB unor obligațiuni care ajungeau la valoare zero în momentul în care 8% din împrumuturile ce stăteau la baza acestora ajungeau în stare de neplată.

O lungă perioadă de timp, toți investitorii de tipul lui Bury sau Eisman, și-au pus întrebarea cine era de partea cealaltă a baricadei, adică cine cumpăra:

 fie împrumuturile subprime propriu-zise

obligațiunile , bondurile subprime emise pe baza împrumuturilor subprime individuale

cine vindea CDS-urile adică polițele de asigurare in caz de default

Treptat piața a dat răspunsul. În cursul anului 2005 cumpărătorii finali erau gigantul de asigurări american AIG și fonduri de plasament venite din Europa, mai precis din Germania. Ulterior, AIG a ieșit de pe piața locul asiguratorului fiind luat de fonduri de pensii și instituții bancare importante  din America Europa, Asia:  Lehman Brothers, Merrill Lynch, UBS etc.

Înainte de a trece la următorul instrument financiar uzitat și cauzator de criză economică se impune o scurtă recapitulare

15.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved