Sunt unii care cred cã bugetul este un simplu cont cãruia ministrul de finante încearcã sã-i echilibreze debitul cu creditul, altii cred cã este o pusculitã din care se pot lua bani pentru cheltuielile statului, iar altii, din contrã, cred cã este un fel de zapciu care bagã mâna în buzunarul cetãteanului. Într-un fel sau altul, toti au dreptate.
Bugetul este atât de important si atât de omniprezent, în viata fiecãruia dintre noi, încât este imposibil sã nu îl percepem personalizat de propria noastrã trãire.
Dacã, însã, am încerca sã ne ridicãm la nivelul perceperii macroeconomice, atunci ne-am da seama cã bugetul poate fi asimilat unei opere de artã a cãrei creatie necesitã stiinþã, talent, pasiune si responsabilitate.
Bugetul nu se elaboreazã, el se creeazã. Creatia bugetarã nu are nimic în comun cu miile de calcule pe care experþii le fac pentru a evalua sursele de finantare sau cheltuielile bugetare,
asa cum nu are nimic în comun nici cu interminabilele negocieri pentru repartizarea surselor pe ministere sau alti ordonatori de credite.
Calculele, variantele de repartizare, artificiile de evaluare, negocierile si rectificãrile sunt doar tehnici mai mult sau mai putin evoluate de la stadiul de artizanat la cel de mestesug calificat.
Creatia bugetarã este cu totul altceva. Creatia bugetarã se face fãrã creion, fãrã hârtie si fãrã calculator. Ea este o idee care devine o conceptie, apoi o strategie si, în final, o convingere. De
aceea, creatia bugetarã nu este accesibilã oricui. Numai cei care au calitatea si capacitatea nu numai de a sti ce vor, dar si de a avea vointa de a pune în practicã ceea ce vor, pot crea bugetul.
Iatã de ce nu cred cã bugetul poate fi o operã colectivã a guvernului împreunã cu sindicatele, cu patronatele si chiar cu reprezentanti ai societãtii
civile, asa dupã cum nu cred cã poate fi un rezultat al negocierilor dintre ministrul de finanþe si diversi alti membri ai cabinetului.
Creatia bugetarã nu poate fi decât un act de gândire si vointã al guvernului, conceput ca centru unic si omogen de conducere a economiei. Nici nu ar putea sã fie altfel dacã admitem cã într-o economie de piatã, mai ales în conditii de crizã, bugetul este unicul, dar si cel mai puternic instrument de politicã economicã pe care îl are statul.
Numai prin politicã bugetarã poate fi orientatã economia spre directiile preconizate de programul de guvernare, numai prin aceasta guvernul poate preconiza si urma un traseu al iesirii din crizã.
A trecut mai mult de un trimestru de executie bugetarã, am fãcut o rectificare, am contractat un împrumut extern si tot nu am reusit sã punem economia pe roate.

Cred cã este timpul sã ne gândim si la o adevãratã creatie a bugetului, fãrã de care nu vom iesi din zona penibilã a supravietuirii de la o rectificare
la alta. Pentru început, ar trebui sã existe o idee, iar aceasta ar trebui sã exprime credinta într-o optiune gânditã economic si acceptatã politic.
N-ar fi asa greu, deoarece politica bugetarã de crizã nu cunoaste decât trei opþiuni: 1. optiunea duratei de aplicare a mãsurilor fiscale; 2. optiunea
instrumentelor de interventie; 3. optiunea tipului de mãsurilor.
Un prim act al creaþiei ar consta în hotãrârea de a alege si urma cu fermitate, în pofida tuturor rezistentelor sindicaliste si riscurilor electorale, macar una dintre ele.

20 aprilie 2009, autor : Conf.Univ.Dr.Mircea Cosea

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

M-am uitat, ca tot omul, la discutiile despre situatia bugetului de pensii din ultima vreme. Atat in ziare si la Tv cat si pe Internet, in toata masmedia, e plin de prosti.   Dar dincolo de toate astea, vorba lui Cristian Orgonas  (de la businessday.ro)  -  pe care impreuna cu echipa de la Zonaeconomica.ro am decis sa-l preluam la Opinii – exista de fapt o singura solutie reala de iesire din criza,de redresare a bugetului de pensii, si anume : crearea de locuri de munca in sectorul privat, dezvoltarea sectorului privat.

Solutia nu poate veni decat din spre analiza obiectiva a cifrelor (de la a vedea cum stam)  si apucatul la modul cel mai serios de treaba.

Ce arata, cifrele ?

Cifrele arata ca deficitul bugetului de pensii este direct proprtional cu dispretul pentru proprietatea si initiativa privata – izvorate din incapacitatea de a intelege valori fundamentale ale omului, din incapacitatea unora de a trai si de a activa in conditii normale de competitie, cu reguli ale jocului bine trasate.

Atitudinea romanilor fata de proprietatea, capitalul si initiativa privata, a facut ca guvernarile anterioare (emanate din rindurile lor)  sa nu procedeze la  reformarea adevarata a Romaniei.

In 1990-1992, numarul salariatilor din economie a scazut cu 1,268 milioane de persoane,  iar o parte dintre acesti salariati au fost transformati in pensionari pentru a nu fi trimisi in somaj, crescind numarul pensionarilor cu 631.000. Dar haideti sa presupunem ca aceasta ca era o perioada de reasasezare a lucrurilor si era normal sa se intimple asa. Numai ca guvernul Vacaroiu a continuat politica anterioara si intre 1993 si 1996, conform cifrelor,  a disparut ce-a mai mare bucata din economia Romaniei, ceea ce a dus automat la o scadere a numarului de salariati cu inca 1,635 milioane si o crestre a numarului de pensionari cu 528.000.  Deci 1,635 milioane de locuri de munca dispar intre 1993 si 1996, conform statisticii.   Dupa 1996,  Administratia Emil Constantinescu, respectiv guvernele CDR au fost un fiasco total, in acest timp o a treia mare bucata din economia Romaniei se volatilizeaza,  numarul salariatilor reducandu-se cu inca 1,316 milioane,  iar numarul pensionarilor majorandu-se cu 594.000.   Guvernul lui Calin Popescu Tariceanu a realizat, ce-i drept, o crestere a numarului de salariati, de  337.000, dar aceasta performanta este anulata de doua elemente : jumatate din numarul locurilor de munca nou create au fost in sectorul bugetar si ultima marire a pensiilor facuta fara a avea o sustenabilitate reala in economie.

Variatia numarului de salariati si pensionari

 (prin amabilitatea businessday.ro)

Ce arata, fara nici un dubiu, cifrele ?

4,373 milioane de locuri de munca au disparut din 1990 pina in 2004,  in timpul administratiei lui Ion Iliescu si a lui Emil Constantinescu.

Marea parte a economiei a fost pierduta in perioada 1990 – 2004.  In acest timp Romania a pierdut 4,373 milioane de salariati, din care cea mai mare parte 2,951 milioane, in perioada 1993 – 2000, in timpul guvernarilor Vacaroiu – Ciorbea – Radu Vasile, ale administratiilor Ion Iliescu si Emil Constantinescu.

Dar problema nu este ca cea mai mare parte a economiei lui Ceausescu a disparut, problema este ca in timpul acestor administratii nu s-a construit nimic in loc.

In ultimii 20 de ani, in Romania, nu a existat nici un guvern care sa incurajeze cu adevarat constructia unei economii bazate pe proprietatea sau capitalul privat,  care sa genereze o crestre economica sustenabila,  crestere care sa duca la o majorare semnificativa a numarului de salariati respectiv la dezvoltarea sanatoasa a sectorul privat, a clasei de mijloc. Pe de-a supra trebuie sa ne asumam si ceea ce tine de noi, ca popor, si anume obiceiurile si mentalitatile noastre care face ca romanul sa-si doreasca, mereu, sa inceapa cineva reformarea sistemului, dar daca se poate aceasta reformare sa “nu inceapa cu mine”.

Dispretul pentru munca in privat,  pentru  antreprenoriat,  pentru asumarea de riscuri,  dispretul pentru a intreprinde ceva pe cont propriu si cultul pentru munca la stat (sau plata pentru statul degeaba) este proiectat dinspre marea masa populara spre varfurile clasei politice din anii ‘92 – 2004 si contiuna sa existe si azi, ca un blestem, in societatea romaneasca.

Analizind graficul propus de Cristian Orgonas (de la businessday.ro), nu se poate sa nu vedem ca avem in fata o sinteza extraordinara a modului, intortochiat,  in care si-au croit romanii calea in anii de dupa 1989,  promovind o clasa politica care a distrus mii de intreprinderi si 4,373 milioane de locuri de munca, pina in anii 2004,  ne fiind instare sa puna aproape nimic in loc si neincurajind nici capitalul romanesc privat sa-o faca.
De ce nu au ales romanii o cale care in mod logic trebuia reluata de acolo de unde le-a fost intrerupta brutal si barbar, in 1947 ? Dumnezeu stie.

24.09.2010, Alin Ardelean / zonaeconomica.ro

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor

©Copyright 2010.Zonaeconomica.ro.Toate drepturile rezervate.All Rights Reserved

2.2 CDO – Collateralized Debt Obligation

    În cazul CDS lucrurile sunt relativ simple, tranzacția având loc între vânzătorul de polițe de asigurare și cumpărător, evenimentul asigurat fiind default-ul unei obligațiuni.  Ceea ce complică aparent înțelegerea este în bună parte terminologia anglo-saxonă.

În cazul CDO,  însă lucrurile sunt cu adevărat complicate. Atât de complicate încât cei care au dat un rating acestor instrumente financiare nu au inteles ce evaluează, ce produs le pun in față băncile de investiții, iar cei care le cumpărau nu au înțeles ce cumpăra de fapt.

Mai mult decât atât persistă cumva ideea că lucrurile au fost complicate în mod intenționat, tocmai pentru ca investitorul final să nu înțeleagă în ce investește și să ia drept bune ratingurile acordate de niște agenții de rating care cel puțin în teorie ar fi trebuit să fie competente și independente. Deși aceste agenții exista încă,  oricine citește cartea lui Michael Lewis, sau poate chiar prezentul articol, își va putea forma propria opinie.

Ideea inițială din spatele unui mortgage bond (obligațiune de plată ipotecară) a fost de a pune la pachet mai multe mii de împrumuturi ipotecare de diferite grade de risc astfel încât probabilitatea ca aceste împrumuturi să nu fie plătite simultan sa fie minimală. S-au creat practic turnuri sau pachete de datorii în care datoriile cu gradul cel mai mare de risc erau la etajele cele mai de jos.

 CDO-urile au luat câteva sute de obligațiuni, fiecare la rândul ei constituită din mii te ipoteci, și le-au împachetat intr-un nou produs financiar.  Așa cum arată și graficul de mai sus, în majoritatea cazurilor, obligațiunile care au stat la baza CDO-urilor au avut un grad de risc din cele mai ridicate, respectiv din categoria BBB.

CDO – sau Collateralized Debt Obligation au fost inventate de banca de investiții Goldman Sachs. De ce a inventat Goldman un astfel de produs? Răspunsul este destul de simplu: pentru că obligațiunile (bond-urile) de rating BBB erau mai greu de plasat unor investitori terminali decât cele de rating AAA. Logica (malignă) din spatele CDO era că luând etajele inferioare de la mai multe tipuri de obligațiuni de rating BBB se diversifică riscul păstrând, că și în cazul ideii inițiale de obligațiune ipotecară, un portofoliu diversificat și deci echilibrat. Desigur aceasta logică este absurdă. Un CDO care are la bază mai multe etaje inferioare de credite ipotecare luate de la sute de șomeri nu reprezintă un portofoliu nici echilibrat, nici diversificat.

Ceea ce este cu adevărat interesant este că băncile de investiții au reușit să primească pe aceste pachete de CDO rezultate din mii de credite de tip „șomer” ratinguri de tip AAA pentru cca 80% din instrumentele financiare emise.

Semnificativ este și faptul că agențiile de rating încasau onorarii substanțiale de la clienții lor, băncile de investiții, pentru a evalua pachetele de împrumuturi de tip CDO. După cum afirmă Michael Lewis , instrumentele de tip CDO „au devenit un instrument de spălare a creditului pentru proprietarii din pătura cu venituri inferioare a Americii. O mașinărie de transformat plumbul in aur”. In realitate se ascundea un risc prin complicarea lucrurilor pană la un nivel în care aproape nimeni nu mai stătea să analizeze valoarea reală și capacitatea de rambursare a împrumuturilor pe care se bazau instrumentele financiare nou emise.

Una din problemele cele mai  grave ale agențiilor de rating a constat în metodologia de evaluare folosită. Astfel, modelul elaborat inițial de Fair Isac Corporation și numit de aceea modelul FICO, ținea cont de scorul mediu al unui portofoliu de credite analizate nu și de distribuția statistică a acestora, sau de scorul individual. Dacă scorul mediu FICO al unui instrument de tip CDO depășea o anumita valoare, agențiile de rating îl evaluau automat ca un instrument financiar AAA.

Înțelegând metodele relativ simple de evaluare folosite de agențiile de rating, băncile de investiții au introdus în pachetele de împrumuturi trimise spre analiză tot mai puține credite normale cu scor mediu și tot mai multe împrumuturi cu scoruri la extreme, respectiv bune + proaste, media scorului rămânând aceeași. Mai mult decât atât, metoda de evaluare FICO nu ținea cont de durata istoriei de credit a clientului astfel încât, dacă nu avusese incidente de plată în trecut și își plătise datoriile de credit card la timp, un emigrant culegător de fructe din California cu un venit anual infim, ajungea să aibă un scor FICO foarte mare, comparabil de exemplu cu al unui funcționar ce nu avusese niciun incident de credit după 30 de ani de muncă. Prin introducerea creditelor accesate de astfel de persoane, în mod ironic și absurd, se creștea scorul mediu al portofoliului evaluat de agențiile de rating.

Întreaga istorie devine și mai greu de înțeles dacă adăugam în ecuație următoarele: întrucât un CDO conținea la origine etajele inferioare din sute de bonduri pentru crearea unui CDO bazat pe câteva „partere” de bonduri era nevoie de sute de milioane de dolari, de adevărate turnuri de datorii:

Într-un astfel de model, o bancă de investiții pentru a crea un instrument financiar derivat de tipul CDO are nevoie portofolii de credite care împreună să ajungă la o suma de 100x$50mil = $5 mld.

Confruntate cu dificultatea de a găsi portofolii atât de vaste de credite proaste pe care să le împacheteze sub forma unor CDO, și care ulterior procesului de „spălare” de către agențiile de rating să poată fi plasate unor terți clienți, băncile de investiții au început sa creeze instrumente financiare pornind practic de la orice poziție existentă pe piață și vânzând unui terț inversul acesteia.

Din împachetarea obligațiunilor ipotecare și ulterior a CDS-urilor în CDO-uri, Goldman Sachs a generat  comisioane de $400 mil/ an. În total pentru 6 ani, durata de viață a unui bond, comisioanele generate de împachetarea unor astfel de instrumente și transferul lor către societățile de asigurare, fonduri de pensii etc. Goldman a generat  un total de $2,4 mld.

Câteva întrebări sunt imediate și evidente, le pune și Michael Lewis:

De ce traderii „sofisticați” de la AIG au făcut astfel de achiziții?

Dacă CDS trebuie tratată ca o asigurare de risc de ce nu a fost reglementată ca o poliță și de ce nu existau rezerve minime de capital obligatorii?

De ce agențiile de rating au fost de acord sa acorde rating AAA la 80% din instrumentele financiare de tip CDO bazate aproape integral pe cel mai proaste tranșe din obligațiuni?

De ce cei de la băncile de investiții nu s-au ridicat sa spună ca agențiile de rating nu înțeleg fenomenul și că incompetența lor este o rețetă pentru dezastru?

Chiar și terminologia folosită in branșă, este din adins înșelătoare sau in cel mai bun caz opacă: bondurile nu sunt scumpe, sunt „bogate” , diversele etajele pe care le constituie împachetarea unor împrumuturi  sunt numite „tranșe”, împrumuturile cele mai de jos nu sunt împrumuturi de nivel scăzut, sau parter ci „mezanin”. 

În cazul in care cititorul care a avut răbdare să parcurgă articolul pană la acest punct a avut dificultăți în a înțelege toate amănuntele și compoziția instrumentelor financiare derivate, având nevoie câteodată sa recitească anumite paragrafe, acest lucru nu trebuie să mire.  Majoritatea celor care au investit în astfel de instrumente financiare au avut dificultăți  în a înțelege ce contine cu adevărat un CDO, întrucât fiecare astfel de instrument conținea piese dintr-o sută de obligațiuni care la rândul lor aveau la bază mii de credite ipotecare.

Un exemplu poate ar putea clarifica intr-o măsură lucrurile:

În faza 1: Goldman Sachs cumpăra împrumuturi ipotecare individuale, să spunem de la New Century Holdings.

În faza 2: Banca de investiții împachetează aceste împrumuturi într-o obligațiune pe care o vinde către o societate de asigurare, un fond de pensii etc.

În faza 3: Banca de investiții creează un nou produs, CDS, o poliță de asigurare în cazul în care obligațiunile devin insolvente. Acest produs este cumpărat de fonduri de risc (Bury, Eisman) , riscul fiind preluat de societățile de asigurare.

În faza 4: Banca de investiții mai creează un produs, de exemplu împachetând practic orice poziție și căutând un cumpărător pentru opusul acestuia după sistemul „crezi că cumpărătorii de CDS asupra bondului X vor ajunge să-și încaseze banii? Dacă nu crezi asta cumpără instrumentul Y”.

Una dintre problemele majore care au favorizat dezvoltarea sistemului de mai sus și atragerea de riscuri fără reținere, a fost ca managerii unor fonduri instituționale ex. fonduri de pensii erau constrânși prin statut să investească banii din portofoliu doar în obligațiuni (nu și în acțiuni de exemplu) sau instrumente financiare cu cash-flow fix și cu rating AAA, echivalent cu cel al certificatelor de trezorerie americane. Remunerația acestor manageri era corelată exclusiv cu mărimea fondurilor pe care reușeau să le plaseze, nu și cu calitatea plasamentelor întrucât se credea că toate plasamentele vor fi fără risc. Niciun manager de astfel de fond nu avea practic nici un motiv să pună sub semnul întrebării calificativele acordate de agențiile de rating, managerul fiind bucuros că a găsit încă un instrument financiar pe care poate să-l achiziționeze pentru fondul său și să-și încaseze comisionul pentru ca a reușit să plaseze încă câteva miliarde de dolari.

15.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

Prof.Univ.Bogdan Glavan

“In Romania nu esti liber.  In Romania exista un regres al libertatii economice” a spus Profesorul Bogdan Glavan aseara la emisiunea “90 de minute” , a lui Dan Suciu de la The Money Channel. Aproximativ 52% din romanii din mediul urban au inregistrat anul acesta o scadere a veniturilor, iar 29% dintre cei intervievati se gindesc sa plece la munca in strainatate, se arata pe money.ro.

Toata lumea se pricepe sa vorbeasca despre faptul ca avem nevoie de reforme numai ca “prin reforme se intelege o modificare de substanta” atrage atentia Profesorul Bogdan Glavan, lucru care in Roamnia de 20 de ani nu se cam intimpla. Contrar asteptarilor sau paradoxal la noi se iau tot felul de masuri impotriva rezolvarii crizei, impotriva iesirii din criza, arata Profesorul Bogdan Glavan in aceasta emisiune.

Scopul acordului cu FMI este acela de a cumpara ceva timp pentru a obtine o disciplina bugetara mai ferma, nu se atinge asest lucru ? Intreba la un moment dat realizatorul Dan Suciu.

“Asta este obiectivul de manual, din pacate istoria ne invata si numerosi economisti recunosc acest lucru, experienta recenta a Romaniei confirma acest lucru, ca nu oferind bani cuiva ii cistigi disciplina.[...]

Daca vrei sa disciplinezi si propriul copil nu-i oferi bani in schimbul promisiunii ca : da’ miine vei fi cuminte” “Acest sistem de constringeri contra bani,   dai bani politicienilor si bancherilor in schimbul promisiunii ca ei se vor reforma, n-a functionat nici odata.”

Imoralitatea si rapacitatea acestor indivizi nu poate duce, intr-un final, decit la distrugerea economiei societatii si indubitabil la ingradirea libertatii fintei umane.

Un lucru (sau fenomen) foarte grav, care reapare in Romania, dupa ce in urma cu 20 de ani romanii au mai trecut prin greutati,  prin ceva similar dar putin diferit de cel de azi,  semnalat foarte bine de Bogdan,  si anume acela ca exista un regres al libertatii economice.  De curind, un raport privind clasamentul libertatii economice in lume arata ca Romania a cazut in 2010 cu citeva pozitii fata de anul trecut, dar  “Romania, in general, in cei 20 de ani de la Revolutie, a regresat in clasamentul libertatii economice” a mai spus reputatul analist, Profesorul Glavan.

Prin urmare in anul viitor ne vom confrunta cu un exod al romanilor. Numai ca  romanii au ajuns sa plece de data asta (sau din nou) nu motivati de cistigul financiar din occident, asa cum era cazul “capsunarilor” [...] ci speriati de conditiile din Romania.

Paradoxal, la sfirsitul comunismului Romania ocupa un loc in jurul cifrei 50 in lume,  in clasamentul libertaii economice iar acum se afla in jurul cifrei 85. Acest lucru nu arata ca noi acum sintem mai comunisti ca in timpul comunismului, ci ca am mers un pas inainte doi inapoi, in timp ce multe alte natiuni au intreprins pasi hotariti catre economia libera, de piata, concluzioneaza reputatul analist, Profesorul Bogdan Glavan.

Urmariti aici emisiunea realizatorului Dan Suciu :

Sursa video : webtv.money.ro

21.09.2010, Zonaeconomica.ro

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

Prof.Mircea Cosea

Politica bugetarã a fost si este una dintre cele mai interesante teme teoretice ale stiintei economice contemporane, dar atunci când economia realã este în situatia de a cere apelul de urgentã la practicã, aceastã temã reuseste cu greu sã treacã de la stadiul de prelegere, la cel de decizie.
Faptul este atestat de dificultatea pe care o au guvernele, Uniunea Europeanã si chiar G 20 de a formula mãcar liniile directoare ale unui tip de politicã bugetarã în perioada actualei crize.
De la caz la caz, în functie de specificul climatului economic si social national, ca si de interesele geo-economice, orientãrile pe care politicile bugetare le-au adoptat de la începutul acestui an se deosebesc din cel putin trei puncte de vedere: durata de aplicabilitate a mãsurilor preconizate (denumite „timely, targeted and temporary” sau „speedy, substantial and sustained”);
instrumentele de interventie (actiune directã asupra cheltuielilor bugetare sau indirectã, prin fiscalitate, transferuri si subvenþii); orientarea mãsurilor spre cerere sau spre ofertã.
În cazul României, situatia este chiar mai complicatã deoarece existã, în plus, câteva elemente restrictionale. Astfel, trebuie sã avem în vedere existenta unui deficit record al anului precedent, elaborarea la preluarea
guvernãrii a unui proiect de buget nerealist atât din punctul de vedere al macroindicatorilor utilizati, cât si al discrepantei dintre promisiunile electorale si posibilitãþile reale dar, mai ales, apariþia unor obligativitãti impuse de relatia de creditare cu FMI.
Ca urmare, mãsurile pe care guvernul le-a avut (vezi recenta rectificare) si le va avea în vedere (este iminentã cel putin încã o rectificare pânã la sfârsitul anului) pentru echilibrarea bugetului general consolidat, sunt si vor fi, dupã pãrerea mea, mai mult de naturã conjuncturalã decât conceptualã.
Desigur, este salutar faptul cã la actuala rectificare s-a procedat la o corectie a unora dintre principalii macroindicatori, în primul rând al cursului de schimb, si cã s-au reevaluat inflatia si indicatorii de crestere, dar aceste modificãri nu le consider „mãsuri”, în sensul unor intentii bazate pe ogândire prospectivã, ci doar corectii normale în conditiile unor schimbãri de context.
Nu remarc nici o clarificare a strategiei politicii bugetare, în directia axãrii pe un principiu de referinþã al orientãrilor actuale la nivel european. Astfel, încã se mentine o notã de nesigurantã, în ceea ce priveste durata de aplicabilitate a mãsurilor, si nu dispunem de elementele necesare mãcar pentru a intui intentiile guvernamentale privind accentul ce se doreste a fi pus pe tipul instrumentelor de intervenþie sau pe raportul de stimulare a cererii sau a ofertei.
Ceea ce pare a fi o notã caracteristicã actualei politici bugetare este accentul pus pe sporirea veniturilor atrase – desigur, o mãsurã de inspiratie FMI – chiar cu riscul de a introduce impozitul forfetar, dovedit de experienta internaþionalã a fi total inadecvat în perioadele de crizã, nu atât pentru riscul pe care îl generezã în mãrirea numãrului de falimente, ci pentru distrugerea apetitului investitional atât de necesar relansãrii economice.
Ceea ce s-a hotãtât prin recenta rectificare consider a fi pozitiv din punctul de vedere al apropierii bugetului de realitatea internã si internationalã, ceea ce sporeste speranþa echilibrãrii acestuia pe un nivel
acceptat al deficitului, dar conceptul politicii bugetare nu a fost modificat.
Dupã pãrerea mea, actualul concept nu este apt de a transforma bugetul într-un instrument anticrizã. El se mentine la nivelul de „supravietuire”, încercând sã realizeze un echilibru între pierderile datorate crizei si cheltuielile pentru asistarea unei mari pãrti a populaþiei prin pensii, compensatii, subventii sau alte forme de venituri sociale.
Fãrã îndoialã, o explicaþie o putem gãsi usor în influenþele anului electoral, dar chiar în aceste conditii – la limite acceptabile – ar trebui sã se punã încã de pe acum un mai mare accent pe echilibrarea de perspectivã a
bugetului si prin stimularea fiscalã a efortului de restructurare si relansare a economiei.
17 aprilie 2009, autor : Conf.Univ.Dr.Mircea Cosea

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

Recapitulare

Care a fost ideea care a stat la baza emiterii obligațiunilor subprime ? Reducerea riscului prin diversificarea acestuia în cadrul unor pachete conținând mii de împrumuturi acordate unor indivizi diferiți.

Ce este un CDS ?  O poliță de asigurări. Ea devine valoroasă în momentul in care o obligațiune pe care o asigură ajunge  la valoare zero. Un bond subprime ajunge la valoare zero  dacă 7% din împrumuturile pe care le acoperă nu sunt onorate la scadență (default).

Cine a inventat primele CDS? Morgan Stanley, în anii ’90.

Cu ce scop? De a proteja băncile cu expunere prea mare asupra unor clienți.

Cine e cumparatorul tipic de CDS? Cel ce vrea să se asigure împotriva unui eveniment (insolvențe) sau cel care anticipează un eveniment de acest gen și vrea să speculeze aceasta situație.

Cine e vânzătorul de CDS?  Asiguratorii (de tip AIG) sau chiar unele bănci de investiții de tip Lehman Brothers.

Cum au evoluat CDS-urile până la piața subprime?  începând cu anii 90, au fost emise astfel de polițe pentru mai multe tipuri de finanțări, cum ar fi pachete de credite având la bază leasing-uri de mașini, împrumuturi pentru finanțarea studiilor, etc.

Probleme inerente ale CDS-urilor – În principiu nu ar fi structural negative dacă prima de asigurare ar fi corelată cu riscul evenimentelor.

Încheiem secțiunea dedicata CDS-urilor precizând că după ce au înghițit primele plasamente de CDS, cei de la AIG FP s-au oprit în decursul a câteva luni, perioadă suficientă însă pentru a acumula peste $50 miliarde în împrumuturi subprime, asigurându-le în caz de neplată. Inițial pachetele de împrumuturi asigurate de AIG erau constituite doar în proporție de 2% din împrumuturi subprime, ulterior însă procentul ajungând la 95%. Se pare că, ceea ce a atras AIG in capcană a fost prima de asigurare anuală semnificativ mai mare, de la 0,2% la 2%, și faptul că nu și-au dat seama de fapt în ce investesc, ei considerând că își asumă același risc pe care și-l asumau de peste 10 ani. In realitate au devenit cel mai mare proprietar de obligațiuni subprime.

Nimeni nu știe cum au reușit cei de la Goldman Sachs să convingă AIG ca pentru câteva milioane de dolari pe an să își asume riscul de a plăti zeci de miliarde de dolari, în cazul în care împrumuturile sub-prime devin insolvente. Cert este însa că, totalul comisioanelor încasate de banca de investiții din vânzarea acestor produse s-a cifrat undeva în intervalul $1,5- $ 3mld.

15.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor

Arad

Urmare a mediatizarii din ce in ce mai intense a celor trei orase din zona transfrontaliera romano-magiara, care se fac remarcate prin tot felul de proiecte/initiative economice commune, acestea par fi percepute, tot mai mult, ca fiind noii “tigrii economici” ai acestei regiuni a Europei Centrale.

Timisoara, Arad si Szeged, “tigrii” euroregiunii , par a fi hotarati sa reziste in “Triunghiul de Fier” in fata crizei economice.

In numai 3 ani de la intarea Romaniei in UE, stergerea granitei romano-maghiare a dus la apatitia in zona judetelor Timis, Arad, Csongrad a unui pol de dezvoltare bine conturat deja.  Asezata geostrategic pe ruta Istambul – Viena, pe axa Est-Vest, respectiv pe frontiera romano-maghiara pe axa Nord-Sud, regiunea celor trei judete se afla printre regiunile cu cel mai intens trafic din Europa.

Mentalitatea regiunii impune o dinamica  economica sustinuta, in ciuda crizei cu care se confrunta. In scurta vreme de la stergerea granitei atit romanii cit si ungurii  au devenit extrem de pragmatici,  mult mai pretentiosi si mult mai atenti la realitătile zonei.

Timisoara (cu un PIB 8.907 eu/locuitor/2009) si Aradul (cu un PIB 6.572 eu/locuitor/2009) constituie, la ora actuala, coloana vertebrala a acestei regiuni de crestere economica sustinuta.  Cine a parcurs cu masina regiunea poate usor sa remarce – pe langa necesitatea urgenta de finalizare a autostrazii – ca aceste orase au iesit deja cu mult in afara perimetrului din 1989,  iar zona dominata de cei doi poli de dezvoltare (Timisoara si Arad) tinde incet, incet sa devina un adevarat Megalopolis.

In ceea ce priveste, dinspre partea magiara, Szeged-ul (cu un PIB 7.247 eu/locuitor/2009) se apropie parca, tot mai mult de granita cu Romania,  ajungand intr-un final sa urbanizeze tot ce intilneste in cale pana la Mako. Nu mai vorbim de infrastructura lor impresionanta, care asteapta deja sa fie legata/conectata la cea de la noi.

Szeged

Afectata de criza, media PIB-ului regiunii celor 3 judete Arad, Timis, Csongrad (Szeged) conform ststisticilor pe 2009 era de  7.575 eu/locuitor, dar si asa este cu mult peste media PIB-ului pe Romania de 5.467 eu/locuitor.

Intr-un viitor nu prea indepartat, Aradul si Timisoara, impreuna cu localitatile de pana la Szeged, vor deveni o aglomerare de peste un milion de locuitori. Iar PIB-ul acestei aglomerari regionale, in cca 7-8 ani, ar putea trece de 10.000 eu/locuitor, cu toate ca regiunea traverseaza aceiasi perioada dificila ca si restul Europei .

Aradul, Timisoara si Szegedul au fara indoiala un mare viitor comun.

Autoritatile locale din ambele parti au ajuns deja sa inteleaga foarte repede ca au atatea lucruri in comun si atitea oportunitati reale in viitor incat va deveni contraproductiv sa nu organizeze o strategie de administrare comuna a regiunii. Prin urmare, mai de vreme sau mai tirziu, vor opta pentru o administrare comuna a regiunii, ca parteneri, de-o parte si de alta a granitei, in vederea unei mai bune/eficiente gestionari acestor beneficii reale. Vor dezvolta impreuna proiecte economice tot mai mari pentru ca o cere necesitatea (reala) a comunitatii locale de adaptare la noul stil de viata.

Noi cai de comunicatie vor trebui dezvoltate in comun.

Timisoara

Se spune ca ar exista dorinta - foarte avangardista - a comunitatii locale, de  dezvoltare, in viitor, a unui sistem de transport maglev, un tren de mare viteza, pe levitatie magnetica, intre cele trei orase. Deasemenea comunitatea locala  isi doreste sa fie deservita de un aeroport international comun si sa dezvolte o cale navigabila.  Sigur ca aceste intentii curajoase par de neatins pe fondul acestei crizei, dar ele sint expresia mentalitatii pe care o au oamenii din aceasta regiune, atiat romanii cit si ungurii. O mentalitate de un pargmatism extraordinar. Pragmatism care s-a cultivat in scurta vreme si care era de neinimaginat in urma cu 10 -15 ani.

Timisoara si Segedul, de pilda, au de multa vreme sistemele de parcare adaptate astfel încât abonamentele si tichetele de parcare sint perfect valabile în ambele localităţi. Prin urmare oricine isi ia un abonament de parcare in Szeged si da o fuga pina la Timisoara, cu acelasi tiket, poate parca pe orice strada in Timisoara.

In linii mari, pentru viitor se urmareste, de comun acord, interconectarea tuturor sistemelor, de sanatate, invatamint, politie, transporturi si asa mai departe.

Insa rămâne de văzut cât de mult vor şti cele trei judeţe din triungiul de graniţă să-şi promoveze pe viitor proiectele comune în faţa guvernelor celor două ţări, numai ca realitatile politico-economice din aceasta regiune imping lucrurile poate mai repede si mai departe decat unii oameni sunt dispusi sa accepte.

Pur si simplu, acesta este viitorul european al celor trei mari orase de la granita romano-maghiara.

Cu toate intentiile de proiecte avangardiste criza economica se simte si aici puternic. Dar paradoxal oamenii nu sint atit de nemultumiti din cauza instalarii recesiunii cit din cauza fiscalitatii pe care atit romanii cit si ungurii o considera ca fiind excesiva si ca o frina in calea dezvoltarii.

Entuziasmul de la integrarea Romaniei in UE a mai scazut. Lumea a intrat si aici intr-o oarecare rutina, intr-un  “stand by” sau incercare de trecere cu bine peste aceasta criza.

Dar  “tigrii euroregiunii” par a fi mai hotarati ca oricind sa reziste in “Triunghiul de Fier” in fata crizei si este foarte posibil sa reuseasca,  pentru ca triunghiul Timisoara-Arad -Szeged este deja un exemplu despre ce inseamna integrare Europeana. Un exemplu despre ce inseamna sa lasi la o parte mentalitati si obiceiuri invechite si sa produci solutii reale. Iar solutiile reale la problemele oamenilor aduc intodeauna iesirea din orice necazuri….. si mai apoi aduc prosperitate si cresterea calitatii vietii.

Pentru zonaeconomica.ro, Euroregional Daily Report, ec.Bogdan Dragos

Arad, 15.09.2010

Dacă la început plasamentele în CDS-uri erau limitate la maximum $10 milioane pe tranzacție, pe măsură ce piața s-a obișnuit cu astfel de tranzacții au ajuns să se încheie deal-uri de valori considerabile ex $100 milioane/tranzacție. In total în decurs de doar câteva luni Bury a ajuns sa dețină un portofoliu de $750 milioane în CDS-uri asupra unor împrumuturi subprime.

În tot acest timp, băncile de investiții, în primul rând Goldman Sachs au funcționat ca un emitent de CDS-uri și ca un paravan între cumpărător și vânzătorul acestor polițe, cel care își asuma riscul final de default (neplată).

Treptat, alți investitori au trecut peste rezervele inițiale și au început la rândul lor fie să cumpere CDS-uri subprime fie, in cazul băncilor de investiții să le recomande ca modalitati investiționale clienților lor. Datele care au atras atenția unor analiști precum Greg Lipman de la Deutsche Bank au fost:

În ultimii 3 ani prețul caselor in America a crescut mult mai rapid decât în precedenții 30 de ani

Media împrumuturilor ipotecare care nu pot fi plătite încă din primul an a crescut de la 1% la 4% și se pune automat întrebarea, cine cumpăra o casă dacă nu poate plăti ratele la credit nici măcar în primul an

Începând cu anul 2000, proprietarii caselor cărora valoarea le-a crescut intre 1% si 5% sunt de 4 ori mai probabil sa nu-și plătească creditul decât cei cărora valoarea caselor le-a crescut cu peste 10%. De aici rezultă că americanii atunci când întâmpinau dificultăți de plată a ratelor apelau la refinanțări. Ori, în absența unui colateral suplimentar, refinanțarea este posibilă doar în momentul în care valoarea casei a crescut. Dacă valoarea casei scade sau chiar stagnează, refinanțarea nu mai este posibilă și intervine riscul de neplată.

Pe baza unor analize macroeconomice de genul celor de mai sus, câțiva manageri de fonduri de risc între care Steve Eisman de la FrontPoint Partners, un fond de investiții, deținut de Morgan Stanley, decid să investească la rândul lor in CDS-uri. Din avantajele pe care acestea le ofereau menționăm:

Nu trebuie  anticipat cu exactitate momentul căderii pieței, atât timp cat iți permiți sa plătești prima de asigurare de 2%/an pentru cele mai proaste bonduri

Nu trebuie plasați mulți bani cash inițial

Riscul este clar comensurat: dacă americanii șomeri reușesc cumva să-și plătească ratele la bancă pierzi 2% /an.

Alte argumente pentru shortarea pieței, in viziunea investitorilor in CDS:

ratele de tip „teaser” pentru primii 2 ani – creditorii bănuiau ca o parte dinte cei împrumutați nu vor avea posibilitatea sa plătească o rata normală după expirarea perioadei promoționale și se așteptau ca ulterior aceștia să vină pentru refinanțare urmând ca ei,  să încaseze noi comisioane de acordare etc.

incompetenta absolută a agențiilor de rating care dădeau rating BBB unor obligațiuni care ajungeau la valoare zero în momentul în care 8% din împrumuturile ce stăteau la baza acestora ajungeau în stare de neplată.

O lungă perioadă de timp, toți investitorii de tipul lui Bury sau Eisman, și-au pus întrebarea cine era de partea cealaltă a baricadei, adică cine cumpăra:

 fie împrumuturile subprime propriu-zise

obligațiunile , bondurile subprime emise pe baza împrumuturilor subprime individuale

cine vindea CDS-urile adică polițele de asigurare in caz de default

Treptat piața a dat răspunsul. În cursul anului 2005 cumpărătorii finali erau gigantul de asigurări american AIG și fonduri de plasament venite din Europa, mai precis din Germania. Ulterior, AIG a ieșit de pe piața locul asiguratorului fiind luat de fonduri de pensii și instituții bancare importante  din America Europa, Asia:  Lehman Brothers, Merrill Lynch, UBS etc.

Înainte de a trece la următorul instrument financiar uzitat și cauzator de criză economică se impune o scurtă recapitulare

15.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

Ce sunt de fapt aceste CDS?

CDS-urile sunt de fapt o polita de asigurare împotriva unei incapacităti de plata a unui client. Cumparatorul de CDS ca si cumparatorul unei polite de asigurări la masina sau de inundatii, de exemplu, plăteste o primă de asigurare pentru a încasa o sumă masivă de bani în cazul în care se întâmplă un anumit eveniment. Pe piata obligatiunilor (bondurilor) CDS-urile au apărut initial  în anii 90 atunci când unele bănci au considerat că au o expunere prea mare acordând împrumuturi foarte mari unor clienți pe care nu puteau să-i refuze fără a periclita relația cu clientul. De exemplu o bancă de dimensiuni mari, nu va putea refuza o cerere de împrumut de la General Electric, însă în momentul in care va considera că expunerea adunată pe clientul respectiv este prea mare, va dori să cumpere și un CDS plătind o primă de risc de nivelul sub 0.x% anual din suma asigurată.

În anul 2005 când Mike Bury, a solicitat băncilor de investitii să-i vândă polite de tip CDS asupra unor pachete de obligatiuni cu rating BBB viziunea lui a fost atât de inovatoare încât nu a avut de unde să cumpere astfel de polițe. Sistemul financiar american nu putea concepe , că piața imobiliară americană, care cunoscuse o creștere neîntreruptă de cca 60 de ani (!!), ar putea să intre într-o fază de scădere. Pur și simplu, era de neconceput ca o obligatiune având la baza câteva mii de împrumuturi ipotecare să se dovedească a fi fără nici un fel de valoare. Prima transă de CDS asupra unor împrumuturi subprime a fost achizitionata  de Mike Bury, care a cumpărat CDS in mai 2005 a cumpărat CDS în valoare de $60 milioane.

O trăsătură caracteristică CDS-urilor asupra bondurilor subprime a fost că se cumpăra o poliță de asigurări nu asupra evolutiei unei întregi piete ci asupra unei obligatiuni sau asupra unui pachet de obligatiuni. Datorită acestui fapt pionierii CDS-urilor ipotecare au fost nevoiți să facă o muncă de analiză minutioasa analizând practic împrumut ipotecar cu împrumut ipotecar, situatia financiară a fiecărui debitor, proprietatea în sine și capacitatea de revânzare a acesteia, practic toată munca pe care ar fi trebuit să o facă un bancher traditional.

Se pune întrebarea „de ce nu au mai făcut bancherii însisi o astfel de analiza?”. Răspunsul ar putea sa fie – posibilitatea de revânzare a împrumutului către un terț (după modelul scontării unui bilet la ordin),  terț care ulterior împachetează împrumutul cumpărat împreună cu alte mii de împrumuturi într-o obligatiune  pe care o vinde mai departe pasând riscul.

Practic, pionier al CDS-urilor subprime, Mike Bury a putut să aleagă în urma analizei împrumuturilor exact acele pachete de împrumuturi care i se păreau cel mai probabil să devină insolvente.

În mod cu totul surprinzător, Bury si-a dat seama ca băncile de investiți nu păreau sa fie interesate de ce el alegea anumite bonduri asupra cărora vroia să cumpere asigurări (CDS), adică băncile nu erau interesate de ce el considera o că o obligatiune este mai proastă decât alta iar un incident de plată mai probabil decât celălalt. Si mai surprinzătoare a fost constatarea că pretul asigurării (al CDS-ului) nu era stabilit in funcție de o analiză independentă ci automat în funcție de ratingul bondului conferit de agentiile de rating Moody’s și Standard & Poors.

Agentiile de rating confereau ratinguri pornind de la AAA, ceea ce înseamnă o probabilitate de neplată de 1 la 10.000, la BBB- care în mod informal era stabilit să indice o probabilitate de neplată de 1 la 500. Prețul CDS-ului, sau costul politei cum l-am putea numi în mod mai corect  varia de la 0,2%/an în cazul unui bond cu rating AAA la maximul de 2%/an. Pe intreaga durată de viață a unui bond, si anume pe 6 ani de zile, acesta era în așa fel construit încât ajungea la valoare zero (și deci asigurarea CDS la valoare maxima) în cazul in care numai 7% din împrumuturile ipotecare care stăteau la baza bondului ajungeau în stare de default (neplată).

Totul se asemăna cu un joc de pariuri în care pariorul (Bury) putea paria cu 2 lei/an că cele mai proaste pachete de împrumuturi pe care le alegea vor deveni insolvente în proporție de 7% in următorii 6 ani. In cazul în care acest eveniment se întâmpla oricând în decursul următorilor 6 ani el urma să încaseze 100 lei.

14.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor ©Copyright 2010 /Toate drepturile rezervate/All Rights Reserved

La momentul 2005 pe piata americană a împrumuturilor ipotecare subprime actionau mai mulți actori:

Clientul subprime, în general din pătura mijlocie-săracă a Americii, doritor la rândul său să trăiască visul american, respectiv de a avea o casă, într-o zonă cât mai bună, două masini etc.

Subprime lender – compania care făcea împrumutul ipotecar ex. New Century Holdings. Împrumutul era ulterior vândut către:

O bancă de investitii – care împacheta la un loc mai multe mii de împrumuturi ipotecare pe baza căruia se lansa o obligatiune (un bond), vândută mai departe către:

Alte bănci de investitii, societăți de asigurări, fonduri de pensii, doritoare să investească într-un astfel de bond, care cel putin teoretic le conferea o redeventa fixa și un risc disipat – prin faptul că un singur bond avea la bază câteva mii de împrumuturi ipotecare, care cel putin in teorie erau improbabil să fie neplătite simultan

Prezentăm mai jos modelul unei astfel de obligatiuni  (bond) având la baza o serie de câteva mii de ipoteci:

În functie de împrumuturile ipotecare pe care le aveau la bază aceste „turnuri de datorii ipotecare” cum au fost denumite bondurile, au primit la rândul lor rating din partea unor agenții de genul Moody’s si Standard&Poors. Ratingurile Bondurilor variază la rândul lor de la AAA, cele mai bine structurate Bonduri, la BBB. Un bond BBB ar fi putut avea o componenta de genul celei de mai jos:

*În modelul de mai sus emigrantul aduce un credit history impecabil, însa de numai câtiva ani, constând într-un istoric al unei singure cărti de credit plătite însa întotdeauna la timp.

Ce a încercat să facă initial Mike Bury, și după el alți câtiva pioneri, Steve Eisman, Greg Lipman etc  ale căror actiuni sunt descrise într-un stil extrem de captivant în cartea lui Lewis, a fost să încerce să aleagă acele bonduri cu ratinguri foarte joase și să parieze ca la un moment dat, împrumuturile care stăteau la baza lor nu vor mai putea fi plătite. Inițial in anul 2005 aceste instrumente financiare nici măcar nu existau în cadrul pietei obligatiunilor ipotecare, ele au trebuit sa fie inventate, de fapt adaptate, de pe alte piețe de împrumuturi.Asa au apărut CDS (Credit Default Swaps)

10.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Introducere

Prezentul articol își propune să abordeze și să explice instrumentele financiare derivate care au stat la baza crizei financiare din anul 2008. Articolul este continuarea unei conferințe susținute în luna Noiembrie 2008  împreună cu dl. prof. Univ. Silviu Cerna, membru in Consiliul de Administrație al BNR având aceeași temă, respectiv criza financiară globală.

Conferința respectivă în care prezentăm cauzele macro economice ale problemelor întâmpinate de economia americană și succesiv de economiile din restul lumii aborda destul de tangențial problema unor instrumente financiare precum CDS (Credit Default Swaps) sau CDO (Collateralized Debt Obligation) care au jucat totuși un rol extrem de important accentuând atât dimensiunea crizei, cât și durata acesteia. Ce sunt aceste instrumente, cine le-a creat, cu ce scop, cum au evoluat și care a fost mecanismul crizei  încercăm să analizam în cele de mai jos.

Înțelegerea mecanismelor financiare care au stat la baza crizei constituie o problemă de cultură economică. Această  cultură economică  o considerăm absolut necesară practicianului în insolvență, chiar și în Romania, acolo unde cadrul legal creează un regim favorizant pentru avocați, încurajați să devină practicieni în insolvență fără să mai fie supuși rigorilor unui examen de admitere in profesie, care să dovedească măcar o sumară competență în analiza unor fenomene economice și în analiza unor situații financiare.

Tocmai incapacitatea unor presupuși specialiști din importante instituții financiare a făcut ca o inflexiune de ciclu economic să degenereze în ceea mai profundă criză economică a lumii dezvoltate din ultimele decenii.

Istoricul și mecanismul crizei.  Instrumentele financiare derivate și rolul lor

2.1 CDS – Credit Default Swaps

În  elaborarea prezentului articol ne-am bazat pe conferința sus-amintită și pe cartea „The Big Short”, scrisă de Michael Lewis și apărută la editura Penguin în cursul acestui an. În carte, considerată de unii critici „cea mai bună carte de jurnalism financiar scrisă vreodată” Lewis urmărește traseul unor investitori care au anticipat disfuncționalitățile pieței cu 2-3 ani înainte de producerea crizei.

Investitorii care au detectat primii aceste disfuncționalități sunt în general persoane atipice cu o gândire contra-curentului, Mike Bury, de exemplu, fiind un medic asocial, care și-a dedicat timpul liber unui blog pe teme financiare, alegând acțiuni care, pronostica el, urmau sa crească în valoare. Treptat, blogul acestui om singuratic, care lucra ore suplimentare într-un spital din Cleveland a început sa fie urmărit de câțiva manageri de fonduri de investiții, în final aceștia fiind dispuși sa îi ofere lui Bury un portofoliu de câteva sute de milioane de dolari pentru investiții speculative. Alți, pionieri în domeniu, Steve Eisner sau Greg Lipman de exemplu, au la rândul lor o istorie de challenge a ideilor acceptate ca dogmă de către piață.

În anul 2005 Mike Bury a anticipat un colaps al pieței obligațiunilor ipotecare și a încercat pentru prima dată sa achiziționeze un instrument financiar care să îi permită să beneficieze de pe urma acestui viitor colaps anticipat. Analiza lui Bury se baza pe faptul că majoritatea  împrumuturilor ipotecare sub-prime nou emise  aveau o perioadă limitată în timp – de obicei primii doi ani – de dobânda promoțională , sub prețul pieței. De exemplu, dacă dobânda curentă la împrumuturile ipotecare era de 7,5%, dobânda pentru un împrumut nou-contractat în 2005, urma să fie pentru primii doi ani 5,5%, urmând ca după expirarea termenului promoțional, în 2007, dobânda să crească la nivelul normal de 7,5%. Odată ce acest lucru urma să se petreacă, anticipa Bury, mulți din clienții  subprime care  contractaseră împrumuturi nu vor mai putea face față ratelor lunare.

Pentru a putea specula această tendință anticipată, Bury a încercat să achiziționeze de pe piață un activ financiar care să îi confere o poziție de short împotriva pieței împrumuturilor ipotecare subprime.

Definiții

Subprime borrower – persoana care încheie un contract de credit cu o instituție de credit (mortgage lenders). Garanția este constituită printr-un contract de ipotecă asupra casei deținute de persoana respectivă. Clientul este considerat sub-prime (adică sub-standard) dacă veniturile sale și istoria sa de acredit îl califică între cei mai slabi 5%-29% din total aplicanți.

Subprime mortgate - credit ipotecar luat de un debitor sub-standard

Credit default - neplata unei datorii ajunse la scadență

Mortgage Bond - Obligațiune ipotecară, are la bază mai multe sute de împrumuturi ipotecare de diverse grade de risc, în ideea de a reduce riscul ca mai multe împrumuturi ipotecare să rămână neplătite simultan

ABS – Asset Based Security – Un activ financiar creat de o bancă care are la baza o garanție formată dintr-un grup de active

10.09.2010,autor : Bogdan Herzog, analist economic, expert in piete financiare

Este interzisa reproducerea partiala sau totala a textelor de pe acest site, in original sau traducere fara acordul scris al autorilor

Prof.Univ.Dr.Mircea Cosea

Cu o sãptãmânã în urmã am încercat sã argumentez, în aceastã rubricã, ideea amânãrii introducerii impozitului forfetar pânã la o datã la care economia nu va mai fi atât de violent lovitã de crizã. Spuneam cã este o formã de impozitare care se justificã doar în conditiile unei economii în crestere, nicidecum ale unei economii în recesiune, deoarece tãierea apetitului investitional pe care o determinã, ar putea duce nu la iesirea din crizã, ci la adâncirea acesteia.

Între timp, decizia introducerii a fost luatã, iar principalul argument l-a reprezentat rolul pe care l-ar avea în combaterea economiei subterane. Nu pot nega importanþa oricãrei decizii menite sã cotribuie la reducerea economiei subterane,, dar nici nu pot trece cu vederea faptul cã teoria economicã si experienta altor þãri în domeniul impozitãrii forfetare, aratã cã nu trebuie, în niciun caz, neglijatã inevitabilitatea apariþiei pe termen mediu a unui efect pervers, care constã tocmai în dezvoltarea economiei subterane.

Este bine cunoscut faptul cã principalele cauze ale apariþiei si dezvoltãrii economiei subterane sunt fiscalitatea ºi administraþia publicã, mai precis un nivel prea înalt al fiscalitãþii ºi rigiditatea excesivã ºi birocraticã a reglementãrilor ºi controlului exercitate de cãtre diversele instituþii ºi organe ale administraþiei publice.

Dacã în perioadele de avânt economic, politicile de atac împotriva economiei subterane îºi pot permite instrumente fiscale complexe nu numai cu efecte întârziate, dar si cu costuri sociale asumate, de tipul cotei unice, criza impune o viziune diferitã. Ceea ce devine esenþial în perioadele de crizã este reglarea fiscalitãþii, la un nivel la care sã permitã în mod real apariþia unui echilibru între pierderile pe care le provoacã societãþii economia subteranã si costurile pe care le plãteºte societatea în lupta împotriva acesteia.

Fãrã un astfel de echilibru, pericolul apariþiei efectelor perverse este iminent.

Este greu de imaginat cã, într-o perioadã în care microîntreprinderile si firmele de servicii sunt la un pas de dispariþie, ca urmare a cãderii pietei si a neonorãrii în cascadã a plãþilor facturate, nu vor fi multiplicate practicile evazioniste nu numai de inspiraþie infracþionalã ci, pur ºi simplu, din incapacitate de platã. Evaziunea va deveni, „volens nolens”, o soluþie de supravieþuire pe perioada crizei. Din pãcate, ultimii ani au demonstrat cã studiul politicii economice a devenit în România o stiintã a efectelor perverse, adicã o ºtiinþã care este nevoitã sã analizeze mai mult efectele negative, decât pe cele pozitive, ale unor decizii.

În termeni populari, am spune cã politica economicã româneascã a crezut cã stie unde dã, dar nu a stiut – sau putin i-a pãsat – unde va crãpa.

În cele mai multe cazuri, „crãpãturile” au fost atât de mari sau atât de adânci, încât daunele pricinuite unor domenii de activitate sau procesului de macrostabilizare, nu numai cã au anihilat presupusul efect pozitiv, dar au determinat chiar un regres faþã de situaþia anterioarã.

Tare mi-e teamã cã ºi mãsura privind introducerea impozitului forfetar va putea fi prezentatã ca un exemplu edificator a ceea ce înseamnã efect pervers in economie

14 aprilie 2009, Mircea Cosea